Copiază ce îţi place

Iulie 2006, Paul Graham
Romanian Translation
(originally - Copy What You Like)

Când eram în liceu petreceam mult timp imitând scriitori răi. Ceea ce studiam în clasele de engleză era în marea sa majoritate ficţiune, deci am presupus că era cea mai înaltă formă a scrisului. Greşeala numărul unu. Poveştile care păreau să fie cele mai admirate erau acelea în care oamenii sufereau în moduri complicate. Orice era amuzant sau provocator era ipso facto suspect, cu excepţia cazurilor când era îndeajuns de vechi pentru a fi dificil de înţeles, precum Shakespeare sau Chaucer. Greşeala numărul doi. Mediul ideal părea să fie povestea scurtă; precum aveam să învăţ mai târziu, ea a avut o viaţa scurtă, al cărui vârf a coincis cu vârful publicării de reviste. Dar deoarece mărimea lor le făcea perfecte pentru studiatul în timpul orelor de liceu, citeam foarte multe, ceea ce ne dădea impresia că povestea scurtă înflorea. Greşeala numărul trei. Şi deoarece erau aşa de scurte, nimic nu trebuia să se întâmple; puteai doar să arăţi o frântură din viaţă luată la întâmplare, şi era considerat un lucru avansat. Greşeala numărul patru. Rezultatul a fost că am scris o mulţime de poveşti în care nimic nu se întâmpla cu excepţia faptului că cineva era nefericit într-un mod care părea adânc.

O bună parte din facultate am ţintit la absolvirea ca filozof. Eram foarte impresionat de lucrări publicate în jurnalele de filozofie. Aveau nişte fonturi aşa de frumoase, şi tonul lor era captivant-- alternând pe cel obişnuit cu unul excesiv de tehnic. Un om mergea de-a lungul unei străzi şi dintr-o dată întâmplarea în rolul întâmplării dădea peste el. Nu am înţeles niciodată aceste lucrări, dar mi-am spus că am să reuşesc acest lucru mai târziu, când o să am timp să le recitesc mai atent. Între timp încercam cât mai bine să le imit. Acum pot să văd cât de sortită eşecului a fost această încercare, deoarece chiar nu spuneau nimic. Nici un filozof nu a contrazis vreodată pe altul, de exemplu, deoarece nici unul nu a spus ceva îndeajuns de definitiv pentru a contrazice. Fără a mai preciza, e de la sine înţeles că imitaţiile mele nu spuneau nimic de asemenea.

După absolvire tot îmi petreceam timpul cu lucruri greşite. Pe vremea aceea era la moda un tip de program care se numea sisteme expert, la baza căruia stătea ceva care se numea un motor de inferenţe. M-am uitat la ceea ce făceau aceste sisteme şi m-am gândit "Aş putea scrie aşa ceva într-o mie de linii de cod". Şi totuşi existau profesori eminenţi care scriau cărţi despre ele, precum şi startup-uri care le vindeau, o copie pentru echivalentul unui salariu pe un an de zile. Ce oportunitate, m-am gândit; aceste lucruri impresionante par uşoare mie; trebuie să fiu în formă. Greşit. Era pur şi simplu un curent al modei. Cărţile pe care profesorii le-au scris sunt acum ignorate. Nici măcar nu aveau o cale către ceva interesant. Şi clienţii care plăteau aşa de mult pentru ele erau în mare parte aceleaşi agenţii guvernamentale care plăteau mii de dolari pentru şurubelniţe şi scaune de toaletă.

Cum eviţi să copii lucrurile greşite? Copiază doar ceea ce îţi place cu adevărat. Asta m-ar fi salvat în toate cele trei cazuri amintite. Nu mi-au plăcut poveştile scurte pe care trebuia să le citim în timpul orelor; nu am învăţat nimic din lucrările de filozofie; nu am utilizat personal vreun sistem expert. Credeam că aceste lucruri sunt bune deoarece le admiram.

Poate fi dificil să separi lucrurile care îţi plac de lucrurile care te impresionează. Un truc este acela de a ignora prezentarea. De fiecare dată când văd o pictură expusă în mod triumfător într-un muzeu, mă întreb: cât aş fi plătit pentru aşa ceva dacă aş fi găsit-o într-o vânzare organizată într-un garaj, murdară şi fără cadru, şi fără a şti cine a pictat-o? Dacă intri într-un muzeu încercând acest experiment, vei afla că obţii nişte rezultate cu adevărat uimitoare. Nu ignora acest punct de vedere doar fiindcă e deplasat.

O altă metodă prin care poţi să-ţi dai seama ce îţi place e să te uiţi la ce îţi place drept plăceri vinovate. Multe dintre lucrurile care plac oamenilor, mai ales dacă sunt tineri şi ambiţioşi, plac în mare măsură pentru sentimentul virtuţii de a le place. 99% din oameni care citesc Ulysses se gândesc "Citesc Ulysses" în timp ce o fac. O plăcere vinovată este cel puţin una pură. Ce citeşti când nu simţi că trebuie să fii virtuos? Ce tip de carte citeşti, şi te simţi trist fiindcă a mai rămas doar jumătate din ea, în loc să te simţi impresionat fiindcă ai parcurs jumătate din ea? Asta e ceea ce îţi place cu adevărat.

Chiar când găseşti lucruri cu adevărat bune, care pot fi copiate, există o altă capcană care trebuie evitată. Fii atent să copii părţile lor bune, ci nu defectele lor. E uşor să fii atras în a imita defecte, deoarece sunt mai uşor de văzut, şi desigur mai uşor de copiat. De exemplu, majoritatea pictorilor în secolul al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea foloseau culori maronii. Ei imitau pe marii pictori din Renaştere, ale căror picturi ajunseseră în timpul acela maronii din cauza noroiului. Acele picturi au fost între timp curăţate, scoţând la suprafaţă culori vii; imitaţiile lor sunt desigur tot maronii.

Pictura a fost, apropo, lucrul care m-a vindecat de copierea lucrurilor greşite. Pe la jumătatea şcolii post-universitare am decis că vreau să încerc să fiu un pictor, iar lumea artei era aşa de coruptă încât se baza în jurul credibilităţii. Acei oameni păreau a face profesorii de filozofie scrupuloşi precum matematicienii. A fost aşa de clar o alegere între a face treabă bună sau a fi un insider, încât am fost forţat să văd distincţia. Există o asemenea distincţie în orice domeniu de activitate, dar până atunci reuşisem să evit să dau ochii cu ea.

Acesta a fost unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care l-am învăţat de la pictură: trebuie să înveţi pe cont propriu ce e bun. Nu poţi să ai încredere în autorităţi pentru aşa ceva. Te vor minţi în legătură cu asta.

Comentează asupra acestui eseu.