Angajarea e demodată

Mai 2005, Paul Graham
Romanian Translation
(originally - Hiring is Obsolete)

(Acest eseu e derivat dintr-un discurs ţinut la Berkeley CSUA în mai 2005.)

Cele mai importante trei puteri de pe Internet, la momentul de faţă, sunt Yahoo, Google şi Microsoft. Vârsta medie a fondatorilor lor: 24. Deci este destul de bine stabilit că studenţii în anii terminali pot să înceapă companii de succes. Şi dacă ei pot să o facă, de ce nu ar putea şi ceilalţi studenţi?

Ca orice alt lucru legat de tehnologie, costul lansării unei companii a scăzut dramatic. Acum e aşa de redus încât a dispărut în zgomotul de fundal. Principalul cost în a lansa o companie bazată pe web este mâncarea şi chiria. Ceea ce înseamnă că nu costă cu mult mai mult să lansezi o companie decât să stai degeaba. Probabil că poţi să porneşti o companie cu zece mii de dolari de la investitori, dacă nu eşti mofturos referitor la mâncare.

Cu cât costă mai puţin să începi o companie, cu atât mai puţin ai nevoie de permisiunea investitorilor pentru a o face. Deci o mulţime de oameni care în trecut nu îşi permiteau acest lucru vor fi acum în stare să lanseze companii.

Cel mai interesant segment este al acelora care recent au împlinit 20 de ani. Nu sunt prea interesat de fondatori care au tot ceea ce investitorii îşi doresc, cu excepţia inteligenţei, sau tot cu excepţia energiei. Cel mai promiţător grup care va fi eliberat de noul cost scăzut e cel al oamenilor care au tot ce îşi doresc investitorii cu excepţia experienţei.

Valoarea pieţii

Am pretins în trecut că tocilarii sunt lipsiţi de popularitate în şcolile secundare în mare parte fiindcă au lucruri mai bune de făcut decât să muncească non-stop la popularitate. Cineva a spus că doar le spun oamenilor ceea ce vor să audă. Ei bine, voi face acum din nou acest lucru într-un mod spectaculos: cred că studenţii din primii ani sunt sub-apreciaţi.

Sau, mai precis, cred că puţini realizează diferenţa enormă a valorii de piaţă aferente tinerilor de 20 de ani. Unii, e adevărat, nu sunt foarte capabili. Dar alţii sunt mult mai capabili decât restul, poate cu excepţia unui subset restrâns de oameni având 30 de ani. [1]

Până acum principala problemă era mereu modul în care să îi diferenţiezi. Fiecare investitor din lume, dacă ar putea să călătorească înapoi în timp, ar dori să investească în Microsoft. Dar care ar fi investit atunci? Câţi dintre ei ar fi înţeles că acel puşti de 19 ani în particular era Bill Gates?

E dificil să judeci tineretul deoarece (a) ei se schimbă rapid, (b) există o mare diferenţă între ei, şi (c) sunt inconsistenţi la nivel individual. Ultima e o mare problemă. Când eşti tânăr, spui şi faci ocazional multe lucruri stupide chiar dacă eşti deştept. Deci dacă algoritmul e să filtrezi oameni care spun lucruri stupide, precum mulţi investitori şi angajatori o fac în mod inconştient, vei obţine o grămadă de rezultate false, dar care erau de fapt pozitive.

Majoritatea organizaţiilor care angajează oameni imediat după terminarea facultăţii sunt conştienţi doar de valoarea medie a tinerilor de 22 de ani, care nu este prea ridicată. Şi de aceea ideea, de-a lungul secolului douăzeci, a fost că oricine trebuia să înceapă lucrul la nivelul cel mai de jos. Organizaţiile au conştientizat că există o mare variaţie între aceştia, dar în loc să urmărească acest gând, ei au urmărit să îl suprime, cu credinţa că era bine chiar şi pentru cei mai promiţători tineri să înceapă la baza piramidei, pentru a nu li se urca la cap.

Cei mai productivi tineri vor fi mereu sub-apreciaţi de către organizaţiile mari, deoarece tinerii nu au încă nici o performanţă care să fie măsurată, şi orice eroare în ghicirea abilităţilor lor va tinde către media abilităţilor celor de 22 de ani.

Ce poate face un tânăr în mod special productiv, având 22 de ani? O posibilă soluţie ar fi să sari peste conducerile organizaţiilor, şi să te duci direct la utilizatori. Orice companie care te angajează este, economic vorbind, un intermediar pentru consumator. Valoarea la care te apreciază (deşi s-ar putea să nu realizeze acest lucru în mod conştient) este o încercare de a-ţi ghici valoarea ta faţă de utilizator. Dar există o metodă de a contesta judecata lor. Dacă vrei, poţi opta în a fi evaluat direct de către utilizatori, prin începerea propriei tale companii.

Piaţa discerne mult mai bine decât orice alt angajator. Şi e complet non-discriminatorie. Pe Internet, nimeni nu ştie că eşti un câine. Şi mai la obiect, nimeni nu ştie că ai 22 de ani. Tot ce îi interesează pe utilizatori e dacă site-ul sau software-ul tău le oferă ceea ce îşi doresc. Nu le pasă dacă persoana din spate e un copil de liceu.

Dacă eşti cu adevărat productiv, de ce să nu faci angajatorii să plătească pentru tine valoarea ta de piaţă? De ce să munceşti ca un angajat obişnuit pentru o companie mare, când ai putea lansa un startup şi să-i obligi pe urmă să îl cumpere pentru a te avea?

Când majoritatea oamenilor aud cuvântul "startup", ei se gândesc la cele celebre, care au devenit societăţi publice pe acţiuni. Dar majoritatea startup-urilor reuşeşc prin a fi cumpărate. Şi de obicei, cei care le cumpără nu doresc doar tehnologia, ci şi oamenii care au creat-o.

Deseori companiile mari cumpără startupuri înainte ca ele să devină profitabile. În mod evident în aceste cazuri nu sunt urmărite profiturile. Ceea ce vor este echipa de dezvoltare şi software-ul care l-au construit până acum. Când un startup e cumpărat pentru 2 sau 3 milioane de dolari, la şase luni, e mai mult un bonus de angajare decât o achiziţie.

Cred că acest gen de lucruri se va întâmpla din ce în ce mai des, şi va fi mai bine pentru toată lumea. E evident mai bine pentru cei care lansează compania, deoarece vor obţine o sumă mai mare de bani de la început. Dar cred că va fi mai bine pentru cumpărători de asemenea. Problema centrală în companiile mari, şi principalul motiv pentru care sunt mult mai puţin productive decât companiile mici, e dificultatea în a aprecia valoarea muncii fiecărei persoane. Cumpărarea start-upurilor în stadiul lor incipient rezolvă această problemă: nu se plătesc bani decât în momentul în care dezvoltatorii şi-au dovedit propriile forţe. Achiziţionarii sunt protejaţi în cazul negativ, şi tot obţin majoritatea beneficiilor în cazul pozitiv.

Dezvoltarea de produse

Cumpărarea startupurilor rezolvă de asemenea o altă problemă care afectează companiile mari: nu pot realiza dezvoltarea unui produs. Companiile mari sunt bune la extragerea valorii din produse existente, dar rele la crearea unora noi.

De ce? Acest fenomen merită studiat în detaliu, deoarece acesta este motivul existenţial al startupurilor.

Un motiv evident: majoritatea companiilor au o ideologie de protejat, şi acest lucru influenţează luarea deciziilor lor de dezvoltare. De exemplu, aplicaţiile web-based sunt la modă acum, dar în interiorul Microsoft trebuie să existe o bivalenţă referitor la ele, deoarece însuşi ideea de software bazat pe web ameninţă desktop-ul. Deci orice aplicaţie bazată pe web la Microsoft va ajunge, precum Hotmail, să fie ceva dezvoltat în exteriorul companiei.

Alt motiv pentru care companiile mari nu sunt bune în a dezvolta produse noi e că tipul de oameni care fac acest lucru tind să nu fie cei care au multă putere în companiile mari (decât dacă se întâmplă să fie directorul lor general). Tehnologii inovatoare sunt dezvoltate de oameni inovatori. Şi aceştia nu lucrează pentru o companie mare, sau au fost deja surclasaţi în luarea deciziilor de oameni care spun mereu da (şi au prin urmare o influenţă minoră).

Marile companii pierd de asemenea deoarece construiesc un singur exemplar din fiecare lucru. Când ai doar un singur browser, nu îţi poţi permite să faci ceva riscant cu el. Dacă zece start-upuri designuiesc zece browsere web diferite şi tu îl iei pe cel mai bun, probabil vei obţine ceva superior.

Versiunea mai generală a acestei probleme e că sunt prea multe idei noi pentru ca să fie explorate în totalitate de companii. S-ar putea să existe în momentul de faţă 500 de companii care să creadă că produc ceva ce Microsoft ar dori să cumpere. Chiar Microsoft probabil nu ar putea dezvolta 500 de proiecte de dezvoltare interne.

Companiile mari de asemenea nu plătesc oamenii în modul corect. Oamenii care dezvoltă un produs nou la o nouă companie sunt plătiţi în mod aproximativ indiferent dacă proiectul reuşeşte sau eşuează. Oamenii dintr-un startup se aşteaptă să se îmbogăţească dacă produsul reuşeşte, şi nu obţin nimic în schimb dacă el eşuează. [2] Deci în mod natural oamenii dintr-un startup muncesc mult mai mult.

Simpla mărime a unei companii este un obstacol. În startup-uri, dezvoltatorii sunt deseori forţaţi să vorbească direct cu utilizatorii, indiferent dacă o vor sau nu, deoarece nu e nimeni care să lucreze la vânzări sau suport. E dureros să lucrezi la vânzări, dar înveţi mult mai mult încercând să vinzi oamenilor ceva decât să citeşti ceea ce ei au spus în grupuri dedicate colectării feedbackului.

Şi în final desigur, marile companii nu sunt bune în a dezvolta noi produse deoarece nu reuşesc să facă nimic în mod corect. Orice se întâmplă mai lent în companiile mari comparativ cu companiile mici, şi dezvoltarea produselor e ceva care trebuie să se întâmple rapid, deoarece trebuie să mergi printr-o mulţime de iteraţii pentru a obţine ceva bun.

Tendinţa

Cred că tendinţa marilor companii de a cumpăra startupuri se va accelera. Unul dintre marile obstacole care au rămas e mândria. Majoritatea companiilor, cel puţin în mod inconştient, simt că ar trebui să dezvolte lucruri în interior, şi că cumpărarea startupurilor e, într-o anumită măsură, o dovadă a eşecului. Şi de aceea, la fel cum oamenii fac în general cu admiterea eşecului, acest lucru se amână cât mai mult cu putinţă. Acest lucru face achiziţia incredibil de scumpă, când are loc într-un final.

Ce ar trebui să facă companiile e să caute activ companii şi să le descopere când acestea sunt încă tinere, înainte ca investitorii să le fi transformat în ceva care costă sute de milioane. Mult din ceea ce investitorii adaugă, achiziţionarul nu are nevoie.

De ce nu încearcă achiziţionarii să prezică companiile care vor trebui să le achiziţioneze pentru sute de milioane de dolari, şi să le cumpere mai devreme pentru o zecime sau 1/20 din acest preţ? Deoarece nu pot prezice câştigătorii în avans? Dacă vor plăti doar 1/20 din preţ, ei trebuie să prezică cu o acurateţe de 1/20 de asemenea. În mod sigur pot mai bine decât atât.

Cred că companiile care cumpără tehnologie vor învăţa în mod gradual să vâneze startupuri la o faza mai incipientă. Nu neapărat să le cumpere în întregime. Soluţia ar putea consta într-o schemă hibridă de investiţii şi achiziţii: de exemplu, să cumpere o parte din companie şi să obţină opţiunea de a cumpăra restul mai târziu.

Când companiile cumpără startupuri, ele efectiv reunesc recrutarea şi dezvoltarea de produse. Şi cred că aceasta abordare e mai eficientă decât realizarea lor în mod separat, deoarece întotdeauna vei obţine oameni care sunt dedicaţi asupra lucrurilor la care lucrează.

În plus, prin această metodă se obţin echipe de dezvoltare care deja lucrează bine împreună. Orice conflicte dintre ei au fost rezolvate în contextul lansării startup-ului. Când achiziţionarul ajunge să îi cumpere, ei îşi vor termina unii altora propoziţiile. Acest lucru e de apreciat în software, deoarece multe buguri se întâmplă la graniţele dintre codul diverşilor dezvoltatori.

Investitorii

Ieftinirea crescândă a lansării unei companii nu dă doar hackerilor o putere mai mare comparativ cu angajatorii. Le dă de asemenea o putere mai mare comparativ cu investitorii.

Gândirea curentă, la modă, printre investitori, este că hackerii nu ar trebui să aibă voie să îşi conducă propriile companii. Fondatorii ar trebui să accepte şefi cu MBA, iar ei să îşi asume un titlu precum cel de director tehnic. S-ar putea să existe cazuri unde această practică să fie o idee bună. Dar cred că fondatorii vor fi în stare, din ce în ce mai mult, să împingă controlul în mâinile lor, deoarece nu au nevoie de banii investitorilor aşa de mult precum aveau în trecut.

Startupurile sunt relativ un fenomen nou. Fairchild Semiconductor e considerată primul startup susţinut de investitori, iar ei au fost fondaţi în 1959, cu mai puţin de 50 de ani în urmă. Măsurat pe scara schimbărilor sociale, ceea ce avem acum e pre-beta. Deci nu ar trebui să presupunem că modul în care startupurile funcţionează e modul în care ar trebui să funcţioneze.

Fairchild a avut nevoie de o grămadă de bani pentru a se lansa. Au trebuit să construiască fabricile propriu-zise. Cum se cheltuiesc banii obţinuti din prima rundă de investiţii pentru un startup bazat pe web? Mai mulţi bani nu pot grăbi scrierea software-ului; de echipamente nu este nevoie, fiindcă acestea sunt ieftine; tot ce banii pot să cumpere reprezintă vânzări şi marketing. O echipă de vânzări valorează ceva, am să admit. Dar marketingul e din ce în ce mai irelevant. Pe Internet, orice cu adevărat bun se va răspândi gratuit.

Puterea investitorilor vine datorită banilor. Şi când startupurile au nevoie de mai puţini bani, investitorii au mai puţină putere asupra lor. Deci fondatorii viitori nu mai trebuie să accepte directori generali dacă nu îi vor. Investitorii vor trebui împinşi pe acest drum cu mare dificultate, ţipete şi lovituri, dar precum multe alte lucruri către care oamenii au fost împinşi cu ţipete şi lovituri, s-ar putea ca asta să fie în interesul lor.

Google e un semn care relatează cum lucrurile decurg în prezent. Ca o condiţie a investiţiei, investitorii lor au insistat ca să angajeze pe cineva bătrân şi experimentat ca director general. Dar din câte am auzit, fondatorii nu au vrut să cedeze şi să accepte pe cineva propus de investitori. Ei au amânat decizia pentru un an întreg, şi când în final au ales un director general, au ales un tip cu doctorat în ştiinţa calculatoarelor.

Mie mi se pare că fondatorii rămân cei mai puternici oameni din companie, şi judecând după performanţa Google, tinereţea şi experienţa lor nu pare să îi fi rănit. Într-adevăr, suspectez că Google a evoluat mai bine decât dacă fondatorii ar fi cedat în faţa presiunilor investitorilor, şi ar fi permis unui tip cu MBA să preia controlul chiar din momentul în care au obţinut prima rundă de fonduri.

Nu pretind că afaceriştii instalaţi de investitori sunt fără valoare. În mod cert au aşa ceva. Dar ei nu trebuie să devină şefii fondatorilor, căci asta înseamnă director general. Prezic că în viitor executivii instalaţi de investitori vor fi în mod crescând şefi de operaţiuni decât directori generali. Fondatorii vor manage-ui ingineria software-ului, în mod direct, şi restul companiei prin intermediul şefului de operaţiuni.

Cuşca deschisă

Atât în relaţia cu angajatorii cât şi cu investitorii, balanţa puterii se înclină încet dar sigur către tineret. Şi totuşi ei par să fie ultimii care realizează acest lucru. Doar cei mai ambiţioşi studenţi din primii ani de-abia se gândesc la începerea propriei companii când vor termina facultatea. Majoritatea doresc doar să îşi ia o slujbă.

Poate că aşa e modul în care ar trebui să evolueze lucrurile. Poate că dacă ideea de a începe un startup e aşa de intimidantă, filtrezi în mod implicit pe cei nedevotaţi şi nehotărâţi. Dar suspectez că filtrul e pus undeva prea sus. Cred că există oameni care ar putea, dacă ar încerca, să înceapă companii de succes, şi care în schimb se lasă acaparaţi sub influenţa marilor companii.

Ai remarcat vreodată cum animalele, lăsate liber, nu realizează la început că uşa cuştii e deschisă? Deseori ele trebuie împinse cu un băţ pentru a le da afară. Ceva similar s-a întâmplat cu blogurile. Oamenii ar fi putut publica online în 1995, şi totuşi blogurile nu au început să devină fenomen de masă decât în ultimii ani. În 1995 ne gândeam că doar scriitorii profesionali aveau dreptul să îşi publice ideile, şi că oricine altceva care făcea lucrul ăsta era excentric. Acum publicarea online a devenit aşa de populară, încât oricine vrea să o practice, chiar şi jurnaliştii din massmedia clasică. Dar blog-urile nu au devenit recent fenomen de masă datorită unei inovări tehnice; pur şi simplu au trebuit opt ani pentru ca toată lumea să realizeze că uşa cuştii era deschisă.

Cred că majoritatea studenţilor nu realizează încă faptul că cuşca economică e deschisă. O mulţime dintre ei au auzit de la părinţi că ruta către succes constă în a-ţi lua o slujbă. Acest lucru era adevărat când părinţii erau la facultate, dar e mai puţin adevărat în momentul de faţă. Ruta către succes e să construieşti ceva valoros, şi nu trebuie să lucrezi pentru o companie existentă pentru a face acest lucru. Într-adevăr, deseori îl poţi face mai bine dacă nu lucrezi.

Când discut cu studenţii, ce mă surprinde cel mai mult la ei e cât de conservativi sunt. Nu politic, desigur. Vreau să zic că se pare că nu vor să îşi asume riscuri. Aceasta e o greşeală, deoarece cu cât eşti mai tânăr, cu atât mai multe riscuri ar trebui să-ţi asumi.

Risc

Riscul şi răsplata sunt mereu proporţionale. De exemplu, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile, şi de-a lungul timpului au avut întotdeauna profituri mai mari. Deci de ce investeşte cineva în obligaţiuni? Cuvintele cheie sunt "de-a lungul timpului". Acţiunile vor genera un venit mai mare în treizeci de ani, dar s-ar putea să îşi piardă din valoare de la un an la altul. Deci în ce să investeşti ar trebui să depindă de termenul peste care ai nevoie de bani. Dacă eşti tânăr, ar trebui să iei investiţia cea mai riscantă pe care poţi să o alegi.

Toată această discuţie despre investiţii ar putea părea foarte teoretică. Majoritatea studenţilor au probabil mai multe debite decât posesiuni. S-ar putea să simtă că nu au nimic de investit. Dar acest lucru nu e adevărat: ei au de investit timpul lor, şi aceeaşi regulă referitor la risc se aplică şi aici. Primii ani de după vârsta de 20 sunt exact perioada în care doreşti să iei riscuri ridicate referitor la carieră.

Motivul pentru care riscul e direct proporţional cu răsplata ţine de forţele pieţii. Oamenii vor plăti mai mult pentru stabilitate. Deci dacă alegi stabilitatea-- prin cumpărarea obligaţiunilor, sau prin a lucra pentru o companie mare-- te va costa.

Carierile mai riscante sunt plătite mai bine, deoarece există o cerere redusă pentru ele. Alegerile extreme precum începerea unei afaceri sunt aşa de înfricoşătoare încât majoritatea oamenilor nici măcar nu le încearcă. Deci sfârşeşti prin a nu avea aşa de multă competiţie precum te-ai fi aşteptat, considerând mizele puse în joc.

Matematica este brutală. Deşi probabil 9 din 10 startupuri eşuează, cea care reuşeşte va plăti fondatorilor mai mult decât de 10 ori ceea ce ar fi câştigat într-o slujbă obişnuită. [3] Acesta este sensul în care startupurile plătesc mai bine "în medie".

Ţine minte asta. Dacă începi un startup, probabil vei da greş. Majoritatea startupurilor dau greş. E natura afacerii. Dar nu este neapărat o greşeală să încerci ceva care are 90% şansă de eşec, dacă îţi permiţi riscul. A eşua la 40 de ani, când ai o familie de suportat, ar putea fi ceva serios. Dar dacă eşuezi la 22, ce se poate întâmpla? Dacă încerci să lansezi un startup la ieşirea din facultate şi se scufundă, vei ajunge la 23 falit şi mult mai deştept. Ceea ce, dacă stai şi te gândeşti, e ceea ce te aştepti de la un program de absolvire/master.

Chiar dacă startupul tău se scufundă, nu vei răni şansele tale faţă de angajatori. Pentru a fi sigur am întrebat nişte prieteni care lucrează pentru companii mari. Am întrebat managerii de la Yahoo!, Google, Amazon, Cisco şi Microsoft ce părere au despre doi candidaţi, amândoi 24, cu abilităţi egale, primul a încercat să înceapă un startup care s-a scufundat, şi al doilea care a petrecut 2 ani după facultate lucrând ca dezvoltator la o companie mare. Toată lumea a răspuns că preferă tipul care a încercat să îşi lanseze propria companie. Zod Nazem, şeful ingineriei la Yahoo!, a spus:

De fapt pun mai multă valoare în tipul cu startupul eşuat. Şi mă poţi cita!

Deci iacă-tă. Vrei să fii angajat de Yahoo? Începe propria ta companie.

Omul e clientul

Deci dacă chiar angajatorii mari gândesc aşa de bine despre hackerii tineri care lansează companii, de ce nu face acest lucru mai multă lume? De ce sunt studenţii aşa de conservatori? Cred că din cauză că petrec aşa de mult timp în instituţii.

Primii douăzeci de ani din viaţa oricui constă în a fi transferat dintr-o instituţie în alta. Probabil că nu ai avut prea mult de ales în a alege liceele la care să te duci. După liceu era de la sine înţeles că trebuie să te duci la facultate. S-ar putea să fi avut de ales între câteva universităţi, dar probabil că erau destul de asemănătoare. Deci până în acest punct probabil ai călătorit toată viaţa pe o linie de metrou timp de 20 de ani, şi următoarea oprire pare să fie o slujbă.

De fapt facultatea e locul în care linia se opreşte. În mod superficial, angajarea la o companie s-ar putea să pară următoarea într-o serie de instituţii, dar sub aparenţe, totul e diferit. Sfârşitul şcolii este punctul de cotitură din viaţa ta, locul în care te transformi dintr-un consumator net într-un producător net.

Cealaltă mare schimbare e că acum, eşti la volan. Poţi să mergi oriunde vrei. Deci s-ar putea să merite să ai un moment de reflecţie în care să înţelegi ce se întâmplă, în loc să faci lucrul implicit următor.

În timpul facultăţii, şi probabil cu mult timp înainte de ea, majoritatea studenţilor s-au gândit ce vor angajatorii. Dar ceea ce contează cu adevărat e ce vor consumatorii, deoarece ei sunt cei care oferă angajatorilor banii cu care ei te plătesc.

Deci în loc de a te gândi ce vor angajatorii, probabil că e mai bine să te gândeşti direct la utilizatori. În măsura în care există o diferenţă între aceste două concepte, o poţi folosi în avantajul tău dacă începi o companie pe cont propriu. De exemplu, companiile mari preferă conformiştii docili. Dar asta e pur şi simplu ceva artificial care rezultă din mărimea lor, nu ceva de care utilizatorii au nevoie.

Masterat / Doctorat

Nu am realizat în mod conştient toate aceste lucruri când am absolvit facultatea-- parţial fiindcă am mers direct la o şcoală post-universitară. Aceasta poate fi o alegere destul de bună, chiar dacă te gândeşti într-o zi să începi o afacere. Poţi să începi una când ai terminat-o, sau chiar să renunţi în timpul ei, aşa cum au făcut fondatorii Yahoo şi Google.

Şcolile post-universitare sunt o pistă de lansare pentru startupuri, deoarece eşti împreună cu o grămadă de oameni deştepţi, şi ai cantităţi mari de timp pentru a lucra la propriile proiecte comparativ cu cât ar avea un student sau un angajat. Cât timp ai un îndrumător tolerant, poţi să-ţi permiţi timpul necesar pentru a îţi dezvolta ideea înainte de a o transforma într-o companie. David Filo şi Jerry Yang au început directorul Yahoo în februarie 1994 şi obţineau un milion de accesări zilnice în vară, dar nu au renunţat la post-universitară decât în martie 1995 (când au lansat compania Yahoo!).

Ai putea de asemenea încerca startup-ul mai întâi, şi dacă nu merge, să recurgi la alternativa post-universitară. Când start-upurile se scufundă o fac de obicei destul de rapid. În decurs de un an vei şti dacă îţi pierzi timpul.

Dacă eşuează, asta e. Dacă e un succes, s-ar putea să fie nevoie să amâni şcoala post-universitară un pic mai mult. Dar vei avea o viaţă mult mai plăcută o dată ajuns acolo, decât ca un simplu student obişnuit înscris în post-universitară.

Experienţa

Alt motiv pentru care oamenii având douăzeci şi ceva de ani nu încep startup-uri e că simt că nu au destulă experienţă. Majoritatea investitorilor sunt de aceeaşi părere.

Îmi amintesc că am auzit foarte mult cuvântul "experienţă" când eram în facultate. Ce vor oamenii să spună de fapt prin el? În mod clar nu este experienţa propriu-zisă care e valoroasă, ci ceva ce se schimbă în creierul tău. Ce e diferit în creierul tău după ce ai avut "experienţa", şi poţi face această schimbare să se întâmple mai rapid?

Am ceva date în legătură cu asta, şi pot să spun ce tinde să lipsească oamenilor cărora le lipseşte experienţa. Am spus că fiecare startup are nevoie de trei lucruri: să înceapă la drum cu oameni buni, să facă ceva ce utilizatorii îşi doresc, şi să nu cheltuiască prea mulţi bani. E cel de-al doilea lucru pe care nu îl îndeplineşti când nu ai experienţă. Sunt destul de mulţi studenţi cu skill-uri tehnice suficiente pentru a scrie software de calitate, şi studenţii nu sunt în special înclinaţi să irosească bani. Dacă fac ceva greşit, e de obicei faptul că nu realizează că trebuie să facă ceva ce utilizatorii îşi doresc.

Acest lucru nu e în mod exclusiv un eşec al tineretului. E ceva obişnuit pentru fondatorii de toate vârstele să construiască lucruri pe care nimeni nu le doreşte.

Din fericire, acest defect poate fi corectat cu uşurinţă. Dacă studenţii ar fi fost intrinsec programatori răi, ar fi fost mult mai dificil. Poate lua ani de zile pentru a învăţa cum să programezi. Dar nu cred că ia ani de zile pentru a învăţa să faci ceva ce utilizatorii îşi doresc. Ipoteza mea e că tot ce trebuie să faci e să loveşti hackerii într-o parte a capului lor şi să le spui: trezeşte-te. Nu sta acolo făcând teorii a priori despre ce utilizatorii îşi doresc. Du-te, găseşte nişte utilizatori şi vezi ce îşi doresc ei.

Majoritatea startupurilor reuşite nu fac doar ceva foarte specific, ci şi rezolvă o problemă pe care oamenii ştiu deja că o au.

Schimbarea majoră pe care "experienţa" o cauzează în creierul tău e aceea de a învăţa că trebuie să rezolvi problemele oamenilor. O dată ce ai înţeles asta, avansezi rapid la următorul pas, care e să te prinzi care sunt aceste probleme. Şi acest lucru cere un anumit efort, deoarece modul în care software-ul e folosit, mai ales de oamenii care plătesc cel mai mult pentru el, nu e deloc la ce te-ai putea aştepta. De exemplu, scopul declarat al programului Powerpoint e să prezinte idei. Rolul său real e să ajute oamenii să-şi depăşească frica de a vorbi în locuri publice. Powerpoint permite să ţii un discurs impresionant despre nimic, şi determină audienţa să stea într-o cameră întunecată uitându-se la slide-uri, în loc de o cameră plină de lumină, uitându-se la tine.

Acest tip de observaţie e disponibil oricui doreşte să-l vadă. Cheia e să ştii unde să te uiţi după el-- să realizezi că a avea o idee pentru un startup nu e acelaşi lucru cu a avea o idee pentru un proiect la şcoală. Scopul unui startup nu e să scrii o bucată de software cool. E să faci ceea ce oamenii îşi doresc. Şi pentru a face acest lucru trebuie să te uiţi la utilizatori-- uită de hacking, şi doar priveşte-i. Acest lucru poate fi o ajustare mentală dificilă, deoarece puţin din software-ul care îl scrii la şcoală (dacă e cazul) are cu adevărat utilizatori.

Cu câţiva paşi înainte ca un cub Rubik să fie rezolvat, acesta tot arată ca un dezastru. Cred că sunt o mulţime de studenţi al căror creier este într-o poziţie similară: mai au doar câţiva paşi până când să înceapă un startup reuşit, dacă ar dori, dar nu realizează. Au mai multe abilităţi tehnice decât este necesar. Doar că încă nu au realizat că metoda prin care creezi bogăţie este să faci ce utilizatorii îşi doresc, şi că angajatorii sunt doar proxy-uri pentru utilizatori, unde riscul e împărţit cu restul.

Dacă eşti tânăr şi deştept, nu ai nevoie de nici unul din aceste lucruri. Nu ai nevoie de cineva care să-ţi spună ce place utilizatorilor, deoarece poţi să-ţi dai seama pe cont propriu. Şi nu vrei să împarţi riscul, deoarece cu cât eşti mai tânăr, cu atât mai mult risc ar trebui să iei.

Un mesaj public

Aş vrea să închei cu un mesaj atât din partea mea cât şi a părinţilor tăi. Nu renunţa la facultate pentru a începe un startup. Nu este nici o grabă. Va fi suficient timp pentru a lansa companii după ce termini facultatea. De fapt, o altă alternativă ar putea fi să te duci la o companie mare să munceşti pentru câţiva ani de zile, pentru a învăţa cum funcţionează companiile.

Şi totuşi, când mă gândesc la asta, nu îmi imaginez spunându-i lui Bill Gates la vârsta de 19 ani că ar fi trebuit să aştepte până când termina studiile pentru a începe o companie. Mi-ar fi spus să mă pierd. Şi aş fi putut oare eu să pretind că şi-ar fi rănit viitorul-- că ar fi învăţat mai puţin lucrând la nivelul zero al revoluţiei în microcalculatoare decât ar fi învăţat dacă ar fi luat clasele de la Harvard? Nu, probabil că nu.

Şi da, deşi e probabil adevărat că vei învăţa lucruri valoroase lucrând la o companie existentă pentru câţiva ani înainte de a începe propria companie, probabil că vei învăţa de asemenea un lucru sau două lucrând la propria ta companie în acest timp.

Sfatul referitor la a munci pentru altcineva ar primi o reacţie rece de la băiatul de 19 ani pe nume Bill Gates. Deci ar trebui să termin facultatea, după care să muncesc pentru o altă companie timp de doi ani, şi de-abia după asta pot să îmi încep propria mea companie? Trebuie să aştept până când am 23? Asta înseamnă patru ani. E mai mult decât douăzeci de procente din viaţa mea de până acum. În plus, peste patru ani va fi mult prea târziu pentru a face bani scriind un interpretor de Basic pentru Altair.

Şi ar fi avut dreptate. Apple II a fost lansat la doar doi ani mai târziu. De fapt, dacă Bill ar fi terminat facultatea şi s-ar fi dus să muncească pentru o altă companie aşa cum sugeram, ar fi trebuit probabil să se ducă să muncească pentru Apple. Şi desi asta ar fi fost mult mai bine pentru noi toţi, nu ar fi fost mai bine pentru el.

Deci deşi susţin sfatul nostru responsabil de a termina facultatea şi de a munci pe urmă un timp înainte de a lansa o companie, trebuie să admit că este unul din acele lucruri pe care bătrânii le spun tinerilor, dar nu speră că vor fi ascultaţi. Spunem acest lucru în principal pentru a putea pretinde ulterior că te-am avertizat. Deci să nu spui că nu te-am avertizat.

Notiţe

[1] Pilotul tipic al unui B-17 în al doilea război mondial era în jurul vârstei de 20 de ani. (Mulţumesc lui Tad Marko pentru că mi-a spus despre acest lucru.)

[2] Dacă o companie ar încerca să îşi plătească salariaţii în acest mod, ea ar fi denumită nedreaptă. Şi totuşi când cumperi anumite start-upuri şi nu altele, nimeni nu se gândeşte la a numi acest lucru nedrept.

[3] Rata de 1/10 pentru succesul startupurilor e un fel de legendă urbană. E suspicios de rotundă. Bănuiesc că şansele sunt chiar mai rele.

Mulţumesc lui Jessica Livingston pentru că a citit ciorne ale acestui eseu, prietenilor cărora le-am promis anonimitate pentru opiniile lor referitor la angajare, şi lui Karen Nguyen şi universităţii Berkeley CSUA pentru organizarea acestui discurs.

© Paul Graham - 2005