Idei pentru înfiinţarea companiilor

Octombrie 2005, Paul Graham
Romanian translation
(originally - Ideas for Startups)

(Acest eseu este derivat dintr-un discurs ţinut la Şcoala Noilor Companii 2005.)

Cum obţii idei bune pentru o companie nouă? Aceasta este probabil întrebarea numărul 1 pe care oamenii mi-o adresează.

Aş dori să răspund cu altă întrebare: de ce oamenii cred că este greu să obţii ideii pentru înfiinţarea companiilor?

Ar putea părea un lucru stupid de întrebat. De ce cred că este greu? Dacă oamenii nu sunt în stare, atunci este greu, cel puţin pentru ei. Corect?

Ei bine, poate că nu. Ceea ce oamenii spun de obicei nu e faptul că nu se pot gândi la idei, ci că nu au nici una. Nu este chiar acelaşi lucru. S-ar putea ca motivul pentru care nu au nici o idee să fie faptul că nu au încercat să genereze vreuna.

Cred că acesta este cazul cel mai des întâlnit. Mă gândesc că oamenii consideră generatul ideilor un proces foarte dificil-- care trebuie să fie foarte dificil-- şi atunci ei nu încearcă să treacă prin el. Ei presupun că ideile sunt ca miracolele: ori apar dintr-o dată, ori nu.

De asemenea am o teorie care explică de ce oamenii cred acest lucru. Ei supraestimează ideile. Ei cred că înfiinţarea unei noi companii constă doar în implementarea unei idei noi fabuloase. Şi deoarece o companie tânără valorează milioane de dolari, o idee bună e astfel o idee de un milion de dolari.

Dacă obţinerea unei idei pentru o nouă companie e acelaşi lucru cu o idee de un milion de dolari, e normal atunci ca procesul să pară dificil. Prea dificil pentru a-l încerca măcar. Instinctele noastre ne spun că ceva aşa de valoros nu o să fie accesibil oricui care doreşte să-l descopere.

De fapt, ideile pentru noile companii nu sunt idei de un milion de dolari, şi iată un experiment care poate fi încercat pentru a demonstra acest lucru: încearcă să vinzi o astfel de idee. Nimic nu evoluează mai rapid ca pieţele. Faptul că nu există o piaţă pentru idei de înfiinţat companii sugerează faptul că nu există cerere. Ceea ce înseamnă, în sensul limitat al cuvântului, că ideile de înfiinţat companii nu au nici o valoare.

Întrebări

Faptele arată că majoritatea noilor companii nici nu se aseamănă măcar cu ideea originală. Ar fi mai apropiat de adevăr să spunem că principala valoare a ideii originale este că, în procesul de a-i descoperi punctele slabe, se conturează o idee reală.

Ideea originală este doar un punct de plecare-- nu o schiţă, ci o întrebare. Ar putea ajuta dacă ar fi exprimată în acest fel. În loc să spunem că ideea ta constă în a produce o foaie de calcul colaborativă bazată pe editarea online, am putea spune: poate cineva să facă o foaie de calcul colaborativă, bazată pe editarea online? Prin mici modificări gramaticale, şi o idee incompletă devine o întrebare care aşteaptă să fie explorată.

Există o diferenţă reală, deoarece aserţiunea provoacă obiecţii într-un mod pe care întrebarea nu le provoacă. Dacă spui: voi construi o foaie de calcul bazată pe editarea online, atunci criticii-- dintre care cei mai periculoşi sunt cei din capul tău-- vor răspunde imediat că vei concura cu Microsoft, că nu vei da oamenilor tipul de interfaţă la care ei se aşteaptă, că utilizatorii nu vor dori să-şi păstreze datele pe serverele tale, şi aşa mai departe.

O întrebare nu pare o aşa provocare. Ea se transformă: să încercăm să realizăm o foaie de calcul bazată pe editarea online şi să vedem cât de departe ajungem. Şi toată lumea ştie că dacă ai încerca acest lucru ai fi în stare să faci ceva folositor. S-ar putea ca rezultatul final să nu fie nici măcar o foaie de calcul. S-ar putea să fie o unealtă nouă colaborativă care să se asemene cu o foaie de calcul, şi pentru care să nu existe măcar un nume. Nu ai fi ajuns la aşa ceva decât dacă ai fi implementat-o croindu-ţi drumul prin ea.

Tratarea unei idei pentru înfiinţarea companiei ca o întrebare schimbă ceea ce cauţi. Dacă ideea este o schiţă, trebuie să fie corectă. Dar dacă este o întrebare, ea poate fi greşită, atât timp cât e greşită într-un mod care conduce la idei suplimentare.

Un mod valoros al unei idei de a fi greşită este acela de a fi doar o soluţie parţială. Când cineva lucrează la o problemă care pare foarte mare, mereu întreb: există un mod de a ataca doar un subset al problemei, după care să extindem soluţia gradual? Această metodă va merge în general, cu excepţia cazurilor când cădem într-un minim local, cum ar fi inteligenţa artificială din anii 1980, sau C-ul.

De unde bate vântul

Până acum, am redus problema de la descoperirea unei idei de un milion de dolari la o întrebare greşită. Asta nu pare prea greu, aşa e?

Pentru a genera astfel de întrebări îţi trebuie două lucruri: să fii familiar cu tehnologie nouă promiţătoare, şi să ai tipul corect de prieteni. Tehnologiile noi sunt ingredientele din care sunt făcute companiile tinere, şi conversaţiile cu prietenii sunt bucătăria în care ele sunt gătite.

Universităţile au de amândouă, şi de aceea foarte multe companii tinere se nasc din ele. Ele sunt pline de noi tehnologii, deoarece ele încearcă să producă cercetare, şi numai lucrurile noi sunt puse la socoteală ca cercetare. Iar universităţile sunt pline de oameni aparţinând exact tipului cu care să ai conversaţii despre idei: alţi studenţi, care nu sunt doar deştepţi ci şi elastici din punct de vedere al gândirii.

Extrema opusă ar fi o slujbă bine plătită dar plictisitoare la o companie mare. Marile companii se opun noilor tehnologii, şi oamenii care ar putea fi întâlniţi acolo sunt de asemenea neadecvaţi pentru scopul propus.

Într-un eseu pe care l-am scris pentru liceeni, am spus că o regulă de bun simţ ar fi să stai în direcţia vântului; vroiam să spun că ar trebui să lucrăm asupra lucrurilor care ne maximalizează opţiunile din care putem alege în viitor. Principiul se aplică adulţilor de asemenea, deşi probabil trebuie modificat astfel: rămâi în bătaia vântului cât de mult timp poţi, după care încasează potenţiala energie acumulată când ai nevoie să plăteşti bani copiilor.

Nu cred că oamenii conştientizează acest lucru în mod natural, dar unul din motivele pentru care slujbele plictisitoare (cum ar fi programarea Java pentru o bancă) sunt plătite aşa de bine este faptul că ele îngustează opţiunile din care poţi alege în viitor. Preţul pietii pentru tipul acesta de muncă este mai mare deoarece acordă mai puţine variante de alegere în viitor. O muncă care îţi permite să lucrezi la lucruri interesante se va plăti mai puţin, deoarece o parte din compensaţie vine sub forma noilor abilităţi care se învaţă.

Cercetarea în laboratoarele şcolilor se află la celălalt spectru comparativ cu o slujbă la o companie mare: salariul este mic dar îţi petreci majoritatea timpului lucrând la lucruri noi. Şi desigur, se cheamă "şcoală", desi majoritatea slujbelor sunt "şcoală" într-un anumit procent.

Mediul perfect pentru a avea idei pentru înfiinţarea companiilor nu trebuie să fie neapărat o universitate. Trebuie doar să fie o situaţie cu un procent mare de şcoală.

E evident de ce ai dori expunere la o tehnologie nouă, dar de ce ai nevoie de alţi oameni? Nu poţi să te gândeşti la idei noi pe cont propriu? Răspunsul empiric e: nu. Chiar şi Einstein a avut nevoie de oameni pentru a-şi rafina ideile. Ideile se dezvoltă în procesul explicării lor la un tip potrivit de persoană. Ai nevoie de această rezistenţă, la fel cum un tăietor are nevoie de rezistenţa lemnului.

Acesta e unul dintre motivele pentru care Y Combinator are o regulă împotriva investiţiilor în companii cu doar un fondator. Practic orice companie de succes are cel puţin doi. Şi fiindcă fondatorii muncesc sub o presiune enormă, e critic ca ei să fie prieteni.

Nu am realizat acest lucru până când am început să scriu acest eseu, dar în acest fel s-ar putea explica de ce există atât de puţine femei care fondează companii noi. Am citit pe Internet (deci trebuie să fie adevărat) că doar 1.7% din companiile sprijinite de investitori sunt fondate de femei. Procentul femeilor hacker este mic, dar nici chiar aşa de mic. Deci de unde această discrepanţă?

Când realizezi că companiile de succes tind să aibă fondatori multipli care erau deja prieteni când începuseră compania, o explicaţie posibilă apare. Cei mai buni prieteni ai oamenilor tind să fie de acelaşi sex, şi dacă un grup este minoritar în populaţie, perechile lor vor fi într-o minoritate la pătrat. [1]

Pierderea timpului

Ce fac aceste grupuri de fondatori împreună e mai complicat decât simplul fapt de a sta jos şi a încerca să se gândească la idei noi. Suspectez că cel mai productiv aranjament este un sandwich de tipul împreună-singuri-împreună. Împreună discutaţi despre o problemă dură, probabil ajungând nicăieri. Apoi, în dimineaţa următoare, unul dintre voi are o idee despre cum să o rezolve în timp ce făcea duş. Fuge rapid să îi anunţe pe ceilalţi, şi împreună detaliile sunt rezolvate.

Ce se întâmplă în timpul duşului? Se pare că ideile apar dintr-o dată în creier. Dar putem spune mai mult decât atât?

Un duş este ca o formă de meditaţie. Eşti alert, dar nu e nimic care să te distragă. În situaţii precum aceasta, în care mintea ta este liberă să lucreze, apar noi idei.

Ce se întâmplă când mintea e liberă şi activă? Este ca pierderea involuntară a timpului. Majoritatea oamenilor au moduri caracteristice de a face acest lucru. Acest mod este inconştient, dar nu la întâmplare. Personal mi-am schimbat acest mod după ce am început să studiez pictura. Am început să fac gesturi similare cu cele pe care le fac în timpul desenării, mâzgâlind o foaie de hârtie. Sunt mişcări atomice de desen, dar aranjate la întâmplare. [2]

Poate că eliberarea minţii e similară acestor gesturi, numai că se lucrează cu idei. Există anumite gesturi mintale care se învaţă în timpul muncii, şi când nu eşti atent, faci exact aceleaşi gesturi, dar într-un mod aleator. De fapt, într-un fel se apelează aceleaşi funcţii, dar cu argumente alese la întâmplare. Exact asta este o metaforă: o funcţie aplicată cu un argument de tipul greşit.

Într-un mod convenabil, în timp ce scriam acest eseu, mintea mea s-a întrebat: ar fi util să avem metafore într-un limbaj de programare? Nu ştiu; nu am timp să mă gândesc la acest lucru. Dar e convenabil deoarece acesta e unul dintre exemplele la care mă refeream când vorbeam de obiceiuri ale minţii. Petrec mult timp gândindu-mă la designul limbajelor, şi obiceiul meu de a mă întreba "ar fi x util într-un limbaj de programare" tocmai a fost invocat.

Dacă ideile apar într-un mod similar, asta ar explica de ce trebuie să lucrezi la ceva mai mult timp înainte de a avea idei. Nu e ca şi cum trebuie să fii un expert într-un domeniu pentru a judeca ideile. Nici măcar nu vei genera idei, deoarece nu vei avea nici un obicei al minţii pentru a-l invoca.

Desigur obiceiurile minţii care sunt invocate într-un anumit domeniu nu trebuie să fie derivate din munca în acel domeniu. De fapt, e mai bine dacă sunt dintr-un domeniu diferit. Nu căutăm doar idei bune, ci noi idei bune; există o şansă mai mare de a le genera dacă combinăm cunoştinţe din domenii depărtate. Ca hackeri, unul dintre obiceiurile minţii noastre este să ne întrebăm, am putea face x sub o licenţă open-source? De exemplu, ce ar fi dacă am face un sistem de operare sub o licenţă cu sursa publică? O idee bună, dar nu foarte nouă. Deşi dacă ai întreba, am putea face o piesă de teatru open-source, am putea ajunge undeva.

Sunt unele tipuri de muncă surse mai bune de obiceiuri pentru minte decât altele? Suspectez că domeniile mai dificile sunt surse mai bune, deoarece pentru atacarea problemelor dure ai nevoie de soluţii mai puternice. Găsesc matematica ca pe o sursă bună de metafore-- suficient de bună încât merită studiată doar pentru asta. Domeniile asemănătoare sunt de asemenea surse bune, mai ales când sunt legate în moduri neaşteptate. Oricine ştie că ştiinţa calculatoarelor şi ingineria electrică sunt legate între ele, dar tocmai fiindcă oricine o ştie, importarea ideilor dintr-un domeniu în altul nu dă rezultate măreţe. E ca şi cum s-ar importa ceva din Wisconsin în Michigan. Pe când (susţin eu) hackingul şi pictura sunt de asemenea legate între ele, în sensul că atât hackerii cât şi pictorii sunt creatori, iar această nouă sursă de idei e practic un teritoriu virgin.

Probleme

În teorie ai putea alătura idei în mod aleator şi să vezi ce produci. Ce ar fi dacă aş construi un site de întâlniri peer-to-peer? Ar fi util să am o carte automatizată? Am putea transforma teoremele în mărfuri? Când asamblezi idei la întâmplare, s-ar putea nu numai să fie stupide, ci şi incorecte din punct de vedere semantic. Ce ar însemna să transformăm teoremele într-o marfă? M-aţi prins. Nu m-am gândit la această idee, ci doar la numele ei.

S-ar putea să obţii ceva folositor în acest mod, dar eu nu am reuşit. E ca şi cum ai şti că o sculptură fabuloasă e ascunsă într-un bloc de marmură, şi tot ceea ce trebuie să faci este să înlături marmura care nu face parte din sculptură. E un gând încurajator, deoarece îţi aduce aminte că există un răspuns, dar nu e prea folositor în practică deoarece spaţiul de căutare este prea mare.

Găsesc că a avea idei bune vine ca o consecinţă a faptului că lucrez la o anumită problemă. Nu poţi începe de la ceva aleator. Trebuie să începi cu o problemă, după care să îţi laşi mintea liberă pentru a cerceta spaţiul din jur suficient încât noi idei să apară.

Într-un fel, e mai dificil să vezi problemele decât soluţiile lor. Majoritatea oamenilor preferă să nege problemele. E evident de ce: problemele irită. Sunt probleme! Imaginează-ţi ce ar fi dacă în 1700 oamenii şi-ar fi văzut viaţa aşa cum le-o vedem noi acum. Ar fi fost insuportabilă. Negarea e o forţă aşa de puternică, încât chiar atunci când li se oferă soluţii, oamenii preferă să gândească că nu ar merge.

Am văzut acest fenomen când lucram la filtrele de spam. În 2002, majoritatea oamenilor preferau să ignore spamul, şi majoritatea care nu preferau acest lucru credeau că filtrele euristice care erau disponibile atunci reprezentau optimul care putea fi atins.

Am găsit spamul intolerabil, şi simţeam că era posibil să fie recunoscut statistic. Şi s-a dovedit că asta era de ajuns pentru a putea rezolva problema. Algoritmul pe care l-am folosit a fost ridicol de simplu. Oricine care chiar ar fi încercat să rezolve problema l-ar fi găsit. De fapt nimeni nu încercase să rezolve problema. [3]

Am să repet reţeta: găseşte o problemă intolerabilă şi sentimentul că este posibil de rezolvat. Simplă cum pare, asta este reţeta pentru multe din ideile folosite pentru noile companii.

Bogăţie

Până acum majoritatea lucrurilor amintite se aplică ideilor în general. Ce e particular la ideile folosite pentru înfiinţarea companiilor? Ele sunt idei făcute pentru companii, iar companiile trebuie să facă bani. Şi modul de a face bani este de a face ceva ce oamenii îşi doresc.

Bogăţia este un lucru dorit de oameni. Nu spun acest lucru ca o afirmaţie filozofică, ci ca o tautologie.

Deci o idee pentru o nouă companie e o idee despre ceva pe care oamenii şi-l doresc. Nu şi-ar dori oamenii orice idee bună? Din păcate nu. Cred că noile teoreme sunt un lucru potrivit pentru a fi creat, dar nu există o cerere mare pentru ele. Deşi se pare că există o cerere mare pentru reviste care bârfesc celebrităţile. Bogăţia este definită în mod democratic. Ideile bune şi ideile valoroase nu sunt chiar acelaşi lucru; diferenţa este dată de gusturile individuale.

Dar ideile valoroase sunt foarte apropiate de ideile bune, mai ales în tehnologie. Cred că ele sunt aşa de apropiate încât ai putea scăpa muncind ca şi cum scopul ar fi să descoperi idei bune, cât timp, în ultima fază, te opreşti şi întrebi: chiar ar da oamenii bani pe aşa ceva? Doar puţine idei vor ajunge până în acest punct ca să fie desfinţate pe urmă; calculatoarele RPN ar putea fi un exemplu.

O modalitate de a face ceva care să fie dorit de oameni este să ne uităm la lucrurile pe care oamenii le folosesc în prezent, şi care sunt stricate. Site-urile de întâlniri sunt un exemplu celebru. Au milioane de utilizatori, deci probabil promit ceva care este dorit de oameni. Şi totuşi funcţionează oribil. Intreabă pe oricine le foloseşte. E ca şi cum ar fi folosit o strategie de tipul mai-rău-e-mai-bine, dar s-ar fi oprit după primul pas şi ar fi transferat întregul proiect la marketeri.

Desigur, cel mai evident lucru stricat în viata utilizatorului mediu de calculatoare este Windows. Însă acesta este un caz special: nu poţi învinge un monopol printr-un atac frontal. Windows poate şi va fi detronat, însă nu dând oamenilor un desktop mai bun. Modalitatea de a-l detrona este de a redefini problema ca un superset al problemei actuale. Problema nu e ce sistem de operare ar trebui să folosească utilizatorii pe computerele desktop?, ci cum ar trebui utilizatorii să folosească aplicaţiile? Există răspunsuri la ultima întrebare care nici măcar nu implică computerele desktop.

Toată lumea crede că Google o să rezolve această problemă, dar e una foarte subtilă, aşa de subtilă încât o companie aşa de mare precum Google ar putea-o aborda greşit. Cred că şansele sunt peste 50% ca urmaşul Windows-ului (sau transcendentul Windows-ului) să vină de la o companie tânără.

Un alt mod clasic de a face ceva dorit de oameni este să iei un lux şi să-l transformi într-o comoditate. Oamenii doresc ceva dacă sunt dispuşi să plătească mult pentru el. Şi foarte rar un produs nu poate fi făcut mai ieftin dacă se încearcă acest lucru.

Acesta a fost planul lui Henry Ford. El transformat maşinile, care erau un obiect de lux, într-o marfă. Dar ideea e mult mai veche decât Henry Ford. Morile de apă au transformat puterea mecanică dintr-un lux în marfă, şi au fost folosite în Imperiul Roman. Disputabil, păstoritul a transformat un lux într-o marfă.

Când faci ceva mai ieftin poţi vinde mai multe bucăţi. Dar dacă faci un anumit lucru dramatic mai ieftin, obţii deseori schimbări calitative, deoarece oamenii încep să îl folosească în moduri diferite. De exemplu, o dată ce computerele au devenit aşa ieftine astfel încât oricine să îşi permită unul, ele au putut fi folosite ca device-uri de comunicare.

Deseori pentru a face ceva mult mai ieftin trebuie să redefineşti problema. Modelul T nu avea toate facilităţile pe care le ofereau modelele anterioare. Venea doar în negru, de exemplu. Dar rezolva problema asupra căreia oamenii insistau cel mai mult, şi anume deplasarea dintr-un loc în altul.

Unul dintre cele mai folositoare obiceiuri mentale le-am învăţat de la Michael Rabin: acela că cel mai bun mod de a rezolva o problemă este să o redefineşti. Mulţi oameni folosesc această tehnică fără să fie conştienţi de faptul că o folosesc, dar Rabin era foarte explicit. Vrei un număr prim foarte mare? E destul de costisitor. Ce ar fi dacă ţi-aş oferi un număr mare care are probabilitatea 10 la puterea minus 100 de a nu fi prim? Ar fi de ajuns? Păi, probabil; vreau să zic, e o probabilitate mai mică decât şansa ca eu să visez acum aceste lucruri.

Redefinirea unei probleme e în mod particular o euristică bună când ai competitori, deoarece e dificil pentru oamenii rigizi în gândire să o urmărească. Poţi lucra în câmp deschis şi ei nu realizează pericolul. Nu va îngrijoraţi de noi. Lucrăm doar la căutare. Fă un lucru şi fă-l bine, acesta e motto-ul nostru.

A face lucrurile mai ieftine este de fapt un subset al unei tehnici mai generale: fă lucrurile mai accesibile. Pentru un timp îndelungat aceasta a rămas o problemă neschimbată, dar în zilele contemporane, când lucrurile au devenit aşa de complicate, există un subset care creşte alarmant: să facem lucrurile mai uşor de folosit.

Aceasta este o zonă în care există mult loc pentru îmbunătăţiri. Ce vrei este să fii în stare să spui despre tehnologie: funcţionează pur şi simplu. Cât de des spunem acest lucru acum?

Simplitatea cere efort-- geniu chiar. Programatorul mediu pare să producă un design al interfeţei grafice care e aproape în mod voit rău. Încercam să folosesc cuptorul mamei mele în urmă cu câteva săptămâni. Era unul nou, şi în schimbul controalelor fizice avea un afişaj cu LED-uri şi butoane. Am încercat să apăs câteva butoane care credeam că îl vor determina să se încălzească, şi ştiţi ce a spus? "Err.", nici măcar "Error." "Err." Nu poţi spune "Err" utilizatorului unui cuptor. Ar trebui să designuieşti interfaţa astfel încât erorile să fie imposibile. Şi în acest caz, cei care au designuit acest cuptor chiar au avut exemplul unei interfeţe funcţionale: cea dinaintea lui. Puteai învârti un buton pentru a seta temperatura şi altul pentru a seta timpul. Ce era greşit în asta? Pur şi simplu funcţiona.

Se pare că, pentru inginerul mediu, mai multe opţiuni înseamnă mai multă frânghie pentru a se spânzura. Deci dacă vrei să porneşti o companie tânără, poţi să iei aproape orice tehnologie produsă de o companie mare, şi să presupui că ai putea construi ceva mult mai uşor de folosit.

Design pentru ieşire

Succesul pentru o companie tânără este egal cu acţiunea de a fi cumpărată. Este necesară o strategie de ieşire, deoarece nu mai poţi obţine oamenii cei mai deştepţi lucrând pentru tine fără să le dai opţiuni care să valoreze ceva (în cazul cel mai probabil). Ceea ce înseamnă că trebuie să fii cumpărat, sau să te lansezi la bursă, iar numărul companiilor noi care ajung să fie listate la bursă este foarte mic.

Dacă succesul înseamnă să fii cumpărat, ar trebui să faci din lucrul asta un scop conştient? Răspunsul vechi era nu: trebuia să te pretinzi că vrei să creezi o companie publică gigantică, şi să te arăţi surprins când cineva dorea să-ţi facă o ofertă. Pe bune, vreţi să ne cumpăraţi? Ei bine, cred că am putea analiza oferta, pentru un preţ potrivit.

Cred că lucrurile se schimbă. Dacă 98% din timp succesul înseamnă să fii cumpărat, de ce să nu fii deschis despre asta? Dacă 98% din timp faci dezvoltare de produs pentru o companie mare, de ce să nu consideri asta munca ta? Un avantaj al acestei metode este că îţi dă o altă sursă de idei: uită-te la companiile mari, gândeşte-te ce ar trebui să facă, şi fă-o pe cont propriu. Chiar dacă sunt conştiente de acest lucru, probabil că vei fi mai rapid ca ele.

Doar fii sigur că vei face ceva ce va fi dorit de cumpărători multipli. Nu fixa Windows-ul, fiindcă singurul cumpărător potenţial este Microsoft, şi când există un singur cumpărător, nu trebuie să se grăbească. Îşi pot rezerva timp suficient şi te pot copia în locul unei achiziţii. Dacă vrei să obţii preţul pieţii, lucrează undeva unde există competiţie.

Dacă un număr tot mai mare de companii este creat pentru a face dezvoltare de produs conform specificaţiilor, va exista o contrabalansare naturală împotriva monopolurilor. O dată ce un tip de tehnologie e capturat de un monopol, el va putea evolua doar la ratele de dezvoltare specifice companiilor mari în loc de ratele de dezvoltare ale tinerelor companii; în schimb alternativele se vor dezvolta cu viteza crescută a celor din urmă. O piaţă liberă interpretează monopolul ca un obstacol şi ocoleşte în jurul său.

Ruta Woz

Cel mai productiv mod de a genera o nouă companie este şi cel care pare mai improbabil: prin accident. Dacă te uiţi la modul în care majoritatea companiilor celebre au fost lansate, constaţi că majoritatea nu erau plănuite să fie companii în primul rând. Lotus a început cu un program pe care Mitch Kapor l-a scris pentru un prieten. Apple a existat deoarece Steve Wozniak dorea să construiască microcomputere, iar compania la care lucra, Hewlett-Packard, nu l-a lăsat să facă acest lucru în timpul slujbei. Yahoo a început ca o colecţie personală de linkuri a lui David Filo.

Acesta nu este singurul mod de a porni o companie. Poţi să stai jos şi să vii cu o idee conştientă pentru o companie; noi aşa am făcut. Dar măsurată din punct de vedere al capitalului total de piaţă, modelul construieşte-lucruri-pentru-tine ar putea fi mai roditor. În mod sigur a reprezentat modul cel mai distractiv de a veni cu idei pentru companii. Şi deoarece o companie tânără ar trebui să aibă fondatori multipli care sunt deja prieteni înainte să decidă că vor să pornească o companie, concluzia surprinzătoare e că cel mai bun mod de a genera idei pentru companie este lucrul la care hackerii sunt cei mai buni: născocirea hackurilor amuzante împreună cu prietenii.

Se pare că violează un tip de lege de conservare, dar asta este: cel mai bun mod de a obţine "o idee de un milion de dolari" este să faci ceea ce hackerilor le place să facă oricum.

Note

[1] Acest fenomen ar putea justifica numărul de discrepanţe care este pus pe seama diverselor isme. Niciodată să nu atribui răutăţii ceea ce poate fi explicat de matematică.

[2] O mulţime de abstractizări clasice ale expresionismului sunt de acest tip: artişti antrenaţi să picteze din viaţa de zi cu zi, folosind aceleaşi gesturi dar fără să le folosească pentru a reprezenta ceva anume. Aceasta explică de ce asemenea picturi sunt (un pic) mai interesante decât nişte semne aleatoare.

[3] Bill Yerazunis a rezolvat problema, dar a ajuns acolo printr-o altă cale. A făcut un clasificator de fişiere aşa de bun încât a funcţionat şi în cadrul spamului.