Inegalitate şi risc

August 2005, Paul Graham
Romanian translation
(originally - Inequality and Risk)

(Acest eseu este derivat dintr-o discuţie la Defcon 2005.)

Să presupunem că am dori să scăpăm de inegalitatea economică. Există două moduri în care putem realiza acest lucru: să dăm bani celor săraci, sau să îi luăm de la cei bogaţi. Dar de fapt înseamnă acelaşi lucru, deoarece dacă vrei să dai bani celor săraci, trebuie să îi obţii de undeva. Nu poţi să îi obţii de la cei săraci, sau am ajunge de unde am plecat. Trebuie să îi obţii de la cei bogaţi.

Există desigur o cale pentru a-i face pe cei săraci mai bogaţi fără a lua pur şi simplu bani de la cei bogaţi. Am putea să-i ajutăm să fie mai productivi-- de exemplu, îmbunătăţind accesul la educaţie. În loc de a lua bani de la ingineri şi a îi da oamenilor de la casele din supermarketuri, am putea să îi ajutăm pe acei oameni să devină ingineri în schimb.

Aceasta este o strategie excelentă pentru a face pe cei săraci mai bogaţi. Dar evidenţa ultimilor 200 de ani arată că această practică nu reduce inegalitatea economică, deoarece îi face pe cei bogaţi şi mai bogaţi. Dacă sunt mai mulţi ingineri, atunci există mai multe oportunităţi pentru a-i angaja şi a le vinde diverse lucruri. Henry Ford nu ar fi putut face o avere construind maşini într-o societate în care majoritatea oamenilor încă mai erau fermieri muritori de foame; nu ar fi avut nici muncitori, nici consumatori.

Dacă doreşti să reduci inegalitatea economică (spre deosebire de îmbunătăţirea nivelului general de trai), nu este suficient doar să ridici nivelul celor săraci. Ce s-ar întâmpla dacă unul dintre noii ingineri formaţi devine ambiţios şi continuă să devină următorul Bill Gates? Inegalitatea economică ar fi la fel de rea ca întotdeauna. Dacă chiar vrei să comprimi diferenţa dintre cei bogaţi şi cei săraci, trebuie să apeşi în jos asupra celor din vârf, precum şi să-i ridici pe cei de la bază.

Cum împingi în jos pe cei din vârf? Ai putea să încerci să scazi productivitatea oamenilor care fac cei mai mulţi bani: să faci cei mai buni chirurgi să opereze cu doar o mână, să forţezi actorii populari să mănânce mai mult decât e nevoie, şi aşa mai departe. Dar această metodă este dificil de implementat. Singura soluţie practică este în a lăsa oamenii să facă cea mai bună muncă de care sunt în stare, şi apoi (prin taxare sau prin limitarea preţurilor) să confiscăm ce am considera surplus.

Deci să fim clari despre ce înseamnă inegalitatea economică. Este identică cu luarea banilor de la cei bogaţi.

Când transformi o expresie matematică într-o altă formă, deseori remarci lucruri noi. Acesta este şi cazul de faţă. A lua bani de la cei bogaţi se dovedeşte a avea consecinţe pe care cineva nu le-ar putea intui când formulează aceeaşi idee sub forma termenilor "reducerii inegalităţii".

Problema este, riscul şi răsplata trebuie să fie proporţionale. Un pariu cu doar 10% şanse de reuşită trebuie să aducă mai mult decât unul cu doar 50% şanse de reuşită, sau nimeni nu o să-l rişte. Deci dacă elimini cele mai atractive câştiguri, elimini în felul acesta dorinţa oamenilor de a-şi asuma riscuri.

Revenind la expresia originală, obţinem: scăderea inegalităţii economice înseamnă scăderea riscului pe care oamenii sunt dispuşi să şi-l asume.

Există întregi clase de riscuri care nu mai merită luate în considerare dacă potenţialul câştig maxim este mai mic. Unul dintre motivele pentru care taxele ridicate sunt dezastruoase este acela că această clasă de riscuri include lansarea noilor companii.

Investitori

Noile companii sunt intrinsec riscante. O nouă companie este ca o barcă mică în larg. Un val mare şi se scufundă. Un produs al competiţiei, un crash al economiei, o întârziere în obţinerea fondurilor sau a aprobării de funcţionare, un proces referitor la un patent, schimbarea standardelor tehnice, plecarea unui angajat cheie, pierderea unui contract important-- oricare dintre acestea pot să te distrugă peste noapte. Se pare că doar 1 din 10 companii noi reuşeşte. [1]

Compania noastră a plătit primei runde de investitori 36x. Ceea ce înseamnă, cu sistemul actual de taxe din US, că ar fi avut sens să investesti în noi doar dacă am fi avut o şansă mai mare de 1 la 18 de reuşită. Ceea ce este destul de corect. Rata este probabil aproximativ ceea ce ne aşteptam şi noi când eram un grup de tocilari fără experienţă în afaceri, realizând activităţi într-un apartament.

Dacă acest tip de risc nu este profitabil, investiţiile în companiile tinere, aşa cum le ştim, nu se vor întâmpla.

Ceea ce ar fi ok, dacă ar exista alte surse de capital pentru noile companii. De ce nu ar face guvernul, sau o organizaţie foarte largă, asemănătoare guvernului precum Fannie Mae, aceste investiţii în companiile tinere, în locul fondurilor de investiţii?

Să îţi spun de ce nu ar merge. Deoarece atunci ai cere angajaţilor guvernului sau a organizaţiilor asemănătoare guvernului să facă lucrul pe care sunt cel mai puţin capabile să îl facă: asumarea riscurilor.

La fel cum este ştiut de către orice care a lucrat pentru guvern, lucrul cel mai important este nu de a face alegerile corecte, ci a face alegerile care pot fi justificate mai târziu în cazul în care ar eşua. Dacă există o opţiune sigură, ea este cea care va fi aleasă de un birocrat. Dar acesta este exact modul greşit de a face investiţii în companiile tinere. Natura mediului de afaceri cere investiţii teribil de riscante, dacă potenţialul câştig este suficient de atrăgător.

Investitorii sunt momentan plătiţi într-un mod care îi face să se focalizeze asupra câştigului potenţial: ei obţin un procentaj din câştigurile fondului de investiţii pentru care lucrează. Şi acest lucru îi ajută să depăşească frica lor de a investi într-o companie condusă de tocilari care arată ca (şi probabil sunt) studenţi.

Dacă investitorilor nu le-ar fi permis să se îmbogăţească, ei s-ar comporta ca birocraţii. Fără potenţialul câştig, ei ar rămâne doar cu frica pierderii. Şi astfel ar face alegerile incorecte. Ar respinge tocilarii pentru a-i selecta pe tipii în costum care vorbesc fluent ceea ce trebuie vorbit, deoarece acea investiţie ar fi mai uşor de justificat mai încolo în cazul în care ea ar da greş.

Fondatorii

Dar chiar dacă cumva am putea redesignui sistemul de investiţii în companiile tinere pentru a-i putea permite să lucreze optim fără să permită investitorilor să devină bogaţi, există un alt fel de investitor care este de neînlocuit: fondatorii companiei şi primii ei angajaţi.

Ceea ce investesc ei reprezintă timp şi idei. Dar acestea sunt echivalente cu bani; dovada este că investitorii sunt dispuşi (când sunt fortaţi) să le trateze ca interschimbabile, oferind acelaşi statut celor două concepte.

Faptul că investeşti timp nu schimbă relaţia dintre risc şi recompensă. Daca vei investi timpul tău în ceva cu o şansă mică de reuşită, o vei face doar dacă există un câştig proporţional, pe măsură. [2] Dacă câştigurile mari nu sunt permise, s-ar putea să te decizi să alegi varianta mai sigură.

La fel ca alţi fondatori de companii tinere, am făcut-o pentru a mă îmbogăţi. Dar nu fiindcă vroiam să cumpăr lucruri costisitoare. Ceea ce vroiam era securitate. Vroiam să fac suficienţi bani astfel încât să nu mai trebuiască să mă îngrijorez de ei. Dacă mi s-ar fi interzis să fac suficienţi bani pentru acest scop dintr-o companie tânără, probabil aş fi căutat securitatea într-un alt mod: de exemplu, m-aş fi dus să lucrez la o organizaţie mare, stabilă, de unde ar fi fost dificil să fiu concediat. În loc de a mă chinui într-o companie tânără, aş fi încercat să obtin o slujbă frumoasă, puţin stresantă, la un laborator de cercetare, sau un post la universitate.

Asta e ceea ce face fiecare în societăţi în care riscul nu este răsplătit. Dacă nu îţi poţi asigura securitatea proprie, următorul lucru mai bun este să îţi faci un cuib într-o organizaţie largă în care poziţia ta depinde în majoritate de vechime. [3]

Chiar dacă cumva am putea înlocui investitorii, nu văd cum am putea înlocui fondatorii. Investitorii contribuie în principal bani, care în principiu sunt la fel indiferent de sursă. Dar fondatorii contribuie idei. Acestea nu pot fi înlocuite.

Să repetăm lanţul argumentelor de până acum. Mă îndrept către o concluzie către care mulţi cititori vor trebui târâţi cu ţipete şi lovituri, deci am încercat să fac fiecare legătură imposibil de distrus. Scăderea inegalităţii economice înseamnă luarea banilor de la cei bogaţi. Deoarece riscul şi recompensa sunt echivalente, scăderea răsplatelor potenţiale micşorează automat apetitul oamenilor pentru riscuri. Companiile tinere sunt intrinsec riscante. Fără posibilitatea unor câştiguri proporţional cu riscurile, fondatorii nu vor investi timpul lor într-o companie tânără. Fondatorii sunt de neînlocuit. Deci eliminarea inegalităţii economice înseamnă eliminarea companiilor tinere.

Inegalitatea economică este nu doar o consecinţă a companiilor tinere. Este motorul care se află în spatele lor, în acelaşi mod în care o cădere de apă este "motorul" unei mori. Oamenii înfiinţează companii cu speranţa de a deveni mult mai bogaţi decât erau înainte de a le înfiinţa. Şi dacă societatea noastră încearcă să prevină pe cineva în a deveni mult mai bogat decât oricine altcineva, va preveni de asemenea o persoană în a fi mult mai bogată la momentul t2 comparativ cu t1.

Creştere

Argumentele de până acum se aplică proporţional (nu este ceva gen totul sau nimic). Eliminarea inegalităţii economice va duce la dispariţia înfiinţării noilor companii. Însă gradul cu care se reduce inegalitatea se va reflecta în scăderea companiilor noi (şi amploarea acesteia). [4] Creşterea taxelor duce la scăderea proporţională a dorinţei de a face lucruri riscante.

Şi se pare că acest lucru este rău pentru toată lumea. Tehnologia nouă şi slujbele noi vin amândouă în mod disproporţionat de la companiile noi. Într-adevăr, dacă nu ai companii tinere, în curând nu vei mai avea companii deloc, la fel cum, dacă te opreşti să mai faci copii, în curând nu vei mai avea nici un adult.

Sună binevoitor să spui că ar trebui să reducem inegalitatea economică. Când este pusă sub această formă, cine ar putea contrazice această idee? Inegalitatea trebuie să fie rea, corect? Sună mult mai puţin binevoitor să zicem că ar trebui să reducem rata cu care sunt fondate noile companii. Şi totuşi o afirmaţie o implică pe cealaltă.

Într-adevăr, s-ar putea ca reducerea apetitului investitorilor pentru risc să nu distrugă pur şi simplu companiile în fazele incipiente, ci să le distrugă pe cele mai promiţătoare în special. Companiile tinere obţin creştere mai rapidă pe baza riscului mai ridicat, comparativ cu companiile mari. Este această tendinţă prezentă şi în cadrul companiilor tinere? Cu alte cuvinte, cele mai riscante companii tinere sunt cele care ar genera cea mai multă creştere, în cazul în care ar reuşi? Suspectez că răspunsul este da. Şi acesta este o idee interesantă, deoarece înseamnă că dacă înlături apetitul investitorilor pentru risc, companiile cu rata de creştere cea mai ridicată vor fi primele care vor dispărea.

Nu toţi oamenii bogaţi îşi trag bogăţia din fondarea companiilor tinere, desigur. Ce s-ar întâmpla dacă am permite oamenilor să devină bogaţi prin înfiinţarea companiilor tinere, dar am taxa restul surplusului de bogăţie? Nu ar reduce această practică inegalitatea economică?

Mai puţin decât s-ar putea crede. Dacă faci astfel încât oamenii să se poată îmbogăţi doar prin înfiinţarea companiilor, atunci oamenii care vor să devină bogaţi vor înfiinţa cu toţii companii. Şi acest lucru ar putea fi minunat. Dar nu cred că ar avea un efect major asupra distribuţiei de bogăţie. Oamenii care vor să devină bogaţi vor face orice trebuie să facă. Dacă companiile tinere sunt singurul mod de a îşi atinge telul, vor fi pur şi simplu mai mulţi oameni care să fondeze companii. (Dacă scrii legile cu atenţie, desigur. Mult mai probabil, vei obţine doar o mulţime de oameni care fac lucruri care pot părea pe hârtie că sunt companii tinere.)

Dacă am fi determinaţi să eliminăm inegalitatea economică, ar mai fi o metodă de a face acest lucru: am putea spune că suntem dispuşi să mergem înainte şi să continuăm fără companii nou fondate. Ce s-ar întâmpla dacă am face acest lucru?

În cel mai bun scenariu, ar trebui să acceptăm rate mai mici de creştere tehnologică. Dacă crezi că companiile largi, cu temelie, ar putea fi făcute într-un fel să dezvolte tehnologie nouă cu aceeaşi viteză ca a noilor companii fondate, mingea e în terenul tău pentru a explica cum. (Dacă vii cu o idee măcar puţin plauzibilă, ai putea face o avere scriind cărţi de afaceri şi consultanţă pentru companiile mari.) [5]

Ok, deci avem creştere tehnologică mai redusă. Este chiar aşa de rău? Ei bine, unul dintre motivele practice pentru care acest lucru e rău e acela că celelalte ţări s-ar putea să nu fie de acord să-şi încetinească evoluţia. Dacă dezvolţi noi tehnologii la o rată mai mică decât restul lumii, ce se întâmplă este că nu reinventezi absolut nimic nou. Orice ai putea descoperi a fost deja inventat în altă parte. Şi singurele lucruri pe care le poţi oferi în schimb sunt materiale brute şi forţă de muncă ieftină. O dată ce ai ajuns la acest nivel, celelalte ţări pot să facă orice preferă cu tine: pot instala păpuşi pe post de guvern, pot să profite de cei mai buni muncitori ai tăi, pot să folosească femeile tale ca prostituate, să îşi verse deşeurile toxice pe teritoriul tău-- toate lucrurile pe care noi le facem acum ţărilor sărace. Singura apărare este izolarea în sine, precum ţările comuniste o făceau în secolul douăzeci. Dar problema e atunci că ar trebui să devii un stat comunist pentru a impune acest lucru.

Bogăţie şi putere

Realizez că fondarea companiilor tinere nu este principala ţintă a celor care doresc să elimine inegalitatea economică. Ceea ce urăsc ei cu adevărat este tipul de bogăţie care devine auto-perpetuantă printr-o alianţă cu puterea. De exemplu, firmele de construcţii care contribuie cu fonduri la campaniile politicienilor în schimbul contractelor guvernamentale, sau părinţi bogaţi care îşi trimit copiii în şcoli bune construite cu acest scop în minte. Dar dacă încerci să ataci acest tip de bogăţie prin politica economică, e dificil de a ochi fără a distruge fondarea noilor companii ca efect secundar.

Problema aici nu este bogăţia, ci corupţia. Deci de ce să nu atacăm corupţia?

Nu trebuie să prevenim oamenii în a deveni bogaţi dacă putem să prevenim transformarea bogăţiei în putere. Şi s-au realizat progrese pe acest front. Inainte de a muri din cauza excesului de alcool în 1925, nepotul risipitor al lui Commodore Vanderbilt a călcat pietoni în cinci ocazii diferite, omorând pe doi dintre ei. Până în 1969, când Ted Kennedy a condus nebunatic pe podul de la Chappaquiddick, limita părea că a scăzut la unu. Astăzi s-ar putea să fie zero. Dar ce s-a schimbat nu este variaţia în bogăţie. Ce s-a schimbat este abilitatea de a traduce bogăţia în putere.

Cum elimini conexiunea dintre bogăţie şi putere? Prin transparenţă. Urmăreşte îndeaproape cum este puterea exercitată, şi cere justificări pentru modul în care se realizează deciziile. De ce nu sunt toate interogările poliţiei înregistrate pe casetă video? De ce 36% din promoţia 2007 a universităţii Princeton a venit din mediul preparator, când numai 1.7% din copiii americani urmăresc o şcoală preparatoare? De ce a invadat US cu adevărat Iraqul? De ce oficialii guvernului nu oferă mai multe detalii despre finanţele lor, şi de ce doar în timpul mandatului?

Un prieten de-al meu care ştie multe lucruri despre securitatea calculatoarelor spune că cel mai important lucru este înregistrarea tuturor lucrurilor. Pe vremea când era un copil încercând să spargă calculatoare, ce îl ingrijora cel mai mult era ideea de a lăsa o urmă. Era mai deranjat de ideea evitării acestui lucru decât de orice alt obstacol care era pus în mod deliberat în calea sa.

La fel ca toate conexiunile ilicite, conexiunea dintre bogăţie şi putere prosperă în mediile secretoase. Expune toate tranzacţiile, şi o vei reduce foarte mult. Înregistrează totul. Aceasta este o strategie care deja se pare că funcţionează, şi nu are efectul secundar de a face toată ţara săracă.

Nu cred că mulţi oameni realizează că există o conexiune între inegalitatea economică şi risc. Nici eu nu am realizat până nu de mult. Am ştiut de ani de zile desigur faptul că dacă unul nu reuşeşte în fondarea unei noi companii, alternativa cealaltă o să fie obţinerea unei slujbe de cercetare, fără riscuri. Dar nu înţelegeam ecuaţia care guverna comportamentul meu. De asemenea, este de asemenea evident empiric că o ţară care nu lasă oamenii să se îmbogăţească se îndreaptă către dezastru, fie că e Roma lui Diocleţian sau Marea Britanie a lui Harold Wilson. Dar nu am înţeles decât recent rolul jucat de risc.

Dacă încerci să ataci bogăţia, sfârşeşti prin a elimina riscul de asemenea, şi împreună cu el creşterea. Dacă ai dori o lume mai corectă, cred că am ataca mai bine un nivel mai jos, unde bogăţia se transformă în putere.

Notiţe

[1] Succesul aici este definit din punctul de vedere al investitorilor iniţiali: ori o cotare la bursă, ori o achiziţie care depăşeşte ca valoare preţul la ultima rundă de investiţii. Rata convenţională de succes 1 la 10 este suspicioasă, dar conversaţii cu investitorii sugerează că este aproximativ corectă în ceea ce priveşte companiile noi, în ansamblu. Investitorii de vârf se aşteaptă să obţină rate mai bune.

[2] Nu pretind că fondatorii stau şi calculează rata de câştig la care se aşteaptă, după scăderea impozitelor, de la compania nou fondată. Sunt motivaţi de exemplele altor oameni care au reuşit. Şi acele exemple reflectă câştigul final.

[3] Conjectură: Variaţia bogăţiei într-o ţară (necoruptă), sau într-o organizaţie, va fi invers proporţională cu prezenţa sistemului bazat pe ierarhie, vechime şi senioritate. Deci dacă elimini variaţia în bogăţie, senioritatea va deveni mult mai importantă. Până acum, nu ştiu nici un contraexemplu, deşi în ţările foarte corupte ai putea să le obţii pe amândouă, simultan. (Mulţumesc lui Daniel Sobral pentru că a scos în evidenţă acest lucru.)

[4] Într-o ţară cu o economie cu adevărat feudală, s-ar putea să fii în stare să redistribui bogăţia cu succes, deoarece nu există companii tinere care să fie distruse.

[5] Viteza cu care noile companii dezvoltă tehnologie nouă este celălalt motiv pentru care sunt aşa de profitabile. Precum am explicat în "Cum să faci avere" (în Hackers & Painters), ce faci într-o companie tânără este comprimarea muncii de o viaţă în doar câţiva ani. Pare la fel de prostesc să descurajăm asta, într-un mod similar descurajării riscului.

Mulţumesc lui Chris Anderson, Trevor Blackwell, Dan Giffin, Jessica Livingston, şi lui Evan Williams pentru citirea formelor iniţiale ale acestui eseu, şi lui Langley Steinert, Sangam Pant, şi Mike Moritz pentru informaţia referitoare la investiţiile de capital.