Urmărind scara

August 2005, Paul Graham
Romanian translation
(originally - After the Ladder)

În urmă cu treizeci de ani, cineva trebuia să muncească pentru a urca scara corporaţiei. Regula nu mai este întâlnită aşa de des astăzi. Generaţia noastră vrea să fie plătită imediat. În loc de a dezvolta un produs pentru o companie mare, aşteptând securitatea slujbei în schimb, noi dezvoltăm produsul pe cont propriu, într-o companie tânără, şi îl vindem companiei mari. Cel puţin dorim să avem mai multe variante la dispoziţie.

Printre alte lucruri, această schimbare a creat aparenţa unei creşteri rapide în inegalitatea economică. Dar de fapt cele două cazuri nu sunt aşa de diferite precum arată statisticile economice.

Statisticile economice induc în eroare deoarece ignoră valoarea unei slujbe sigure. O slujbă uşoară de unde cineva nu poate fi concediat valorează bani; interschimbarea celor 2 concepte este una dintre cele mai întâlnite forme de corupţie. O slujbă care cere puţină muncă dar aduce venit este de fapt o plată lunară (alocaţie) primită în mod regulat. Doar că slujbele respective nu apar în statisticile economice. Dacă ar apărea, ar fi clar că în practică ţările socialiste au resurse non-triviale de bogăţie, deoarece au de obicei o clasă de birocraţi puternici care sunt plătiţi în principal de seniori, şi nu pot fi concediaţi.

Deşi nu era complet sigură, o poziţie pe scara corporaţiei era cu adevărat valoroasă, deoarece corporaţiile mari încearcau să nu concedieze oameni, şi promovau în mare parte oameni din interior, pe baza vechimii. O poziţie pe scara companiei avea o valoare analogă cu "bunăvoinţa" companiilor, care este un element foarte real în evaluarea lor, indicând faptul că cineva poate să se aştepte la un salariu mai mare pe viitor.

Una din principalele cauze ale căderii scării companiei este tendinţa achiziţiilor care a început în anii 1980. De ce să îţi pierzi timpul urcând o scară care ar putea dispărea înainte de a ajunge în vârf?

Şi, nu în mod întâmplător, scara companiei a fost unul dintre motivele pentru care raidul iniţial de achiziţii a fost aşa de reuşit. Nu doar statisticile economice ignoră valoarea slujbelor sigure. Balanţa economică a companiilor face acelaşi lucru. Unul dintre motivele pentru care era profitabil în 1980 să divizezi companii şi să încerci să le vinzi pe părţi era faptul că ele nu au acceptat în mod formal debitul lor implicit faţă de angajaţii care au făcut treabă bună şi care se aşteptau să fie recompensaţi cu slujbe executive, cu salariu mare, la timpul potrivit. În filmul Wall Street, Gordon Gekko ridiculizează o companie încărcată cu vice-preşedinţi. Dar compania s-ar putea să nu fie aşa de coruptă precum se pare: slujbele acelor vice-preşedinţi erau probabil o formă de plată pentru munca depusă anterior.

Îmi place noul model mai mult. În primul rând, mi se pare o strategie proastă să tratezi slujbele ca recompense. O grămadă de ingineri buni au ajuns manageri slabi în felul acesta. Iar vechiul sistem obliga oamenii să se ocupe mult mai mult cu politica companiei, pentru a proteja munca pe care au investit-o într-o poziţie pe scară.

Marele dezavantaj al noului sistem este acela că implică mai mult risc. Dacă dezvolţi idei într-o companie tânără în loc de o companie mare, un număr important de factori ar putea să te scufunde înainte de a termina. Dar poate vechea generaţie ar râde de mine pentru că spun că modul în care facem lucrurile acum este mai riscant. La urma urmei, proiecte în interiorul companiilor mari sunt mereu anulate ca rezultat al deciziilor arbitrare de sus. Întreaga industrie a tatălui meu (reactoare nucleare reproducătoare) a dispărut în felul acesta.

Bună sau rea, ideea scării corporaţiilor e probabil abandonată definitiv. Noul model pare mai lichid, şi mai eficient. Dar nu reprezintă, financiar, o mare schimbare, aşa cum s-ar putea crede. Părinţii noştri nu erau aşa proşti.