Goobix.com

Paul Graham

Amânări bune şi rele

Decembrie 2005, Paul Graham
Romanian translation
(originally - Good and Bad Procrastination)

Cei mai impresionanţi oameni pe care îi cunosc amână o grămadă de activităţi. Deci e posibil ca aceste amânări să nu fie întotdeauna ceva negativ?

Majoritatea oamenilor care scriu despre tendinţa de a amâna lucrurile pe mai târziu, scriu despre cum să vindeci o asemenea tendinţă. Dar acest lucru este, într-un sens strict al cuvântului, imposibil. Există un număr infinit de lucruri pe care le-ai putea face. Indiferent asupra cărui lucru lucrezi, nu lucrezi asupra oricărui lucru. Deci întrebarea nu este cum să evităm amânările, ci cum să alegem corect lucrurile care trebuie amânate.

Există trei variante de a întârzia efectuarea unei activităţi, în funcţie de ceea ce facem în timpul respectiv: (a) nimic, (b) ceva mai puţin important, sau (c) ceva mai important. Ultimul tip, aş îndrăzni să spun, reprezintă tipul corect de amânare.

În această situaţie se află "profesorul cu mintea în altă parte", care uită să se bărbierească, să mânânce, sau chiar şi să se mai uite pe unde merge, în timp ce se gândeşte la o întrebare interesantă. Mintea sa este absentă din lumea de zi cu zi deoarece ea munceşte cu trudă în altă parte.

Acesta este sensul în care cei mai impresionanţi oameni pe care îi cunosc amână diverse lucruri. Ei sunt de tipul C: amână lucrul asupra activităţilor nesemnificative pentru a lucra asupra lucrurilor măreţe.

Ce sunt "activităţile nesemnificative"? Aproximativ, munca care are şansa zero de a fi menţionată în discursul de înmormântare. E dificil de spus la un moment dat care se va dovedi munca cea mai bună (va fi teza de doctorat asupra arhitecturii templelor sumeriene, sau thrillerul detectiv scris sub un pseudonim?), dar există o clasă întreagă de activităţi care pot fi eliminate cu siguranţă: bărbieritul, spălarea rufelor, curăţarea casei, scrierea biletelor de mulţumire -- orice care ar putea fi considerat un comision.

Amânările corecte reprezintă evitarea acestor "comisioane" pentru a face munca reală.

Corecte într-un sens, cel puţin. Oamenii care vor ca tu să faci aceste comisioane nu vor crede că e corect sau bine. Dar probabil că trebuie să îi necăjeşti dacă vrei să fii în stare să faci ceva. Cei mai amabili oameni, când vor să realizeze munca cu adevărat, au un anumit grad de brutalitate când vine vorba de evitarea acestor comisioane.

Anumite comisioane, cum ar fi răspunderea la scrisori, dispar doar dacă le ignori (poate luând şi prieteni cu ele). Altele, precum tunsul ierbii, sau completarea formularelor de venit, doar se înrăutăţesc prin amânare. În principiu nu ar trebui să "funcţioneze" amânările celui de-al doilea tip de comision. Va trebui să faci, mai devreme sau mai târziu, ceea ce trebuie să faci. De ce (aşa cum îndeamnă avizele de depăşire a termenului limită) să nu îl faci acum?

Motivul pentru care se merită a amâna chiar şi aceste tipuri de activităţi este că munca reală necesită 2 lucruri pe care comisioanele nu le necesită: bucăţi mari de timp, şi dispoziţia corectă. Dacă sunteţi inspirat de un anumit proiect, poate fi un câştig net în a abandona orice aveaţi de făcut în zilele următoare pentru a lucra asupra proiectului. Da, acele activităţi amânate s-ar putea să coste mai mult timp când vor fi în sfârşit realizate. Dar dacă ai realizat mult în acele zile, productivitatea va fi net îmbunătăţită.

De fapt, s-ar putea să nu fie o diferenţă în cantitatea de timp petrecută, ci o diferenţă în tipul acestui timp. S-ar putea să existe tipuri de muncă care să fie realizabile doar în sesiuni lungi, neîntrerupte, când inspiraţia se manifestă liber, mai degrabă decât în bucăţi mici de timp. Empiric, se pare că acest lucru este adevărat. Când mă gândesc la oameni pe care îi cunosc şi care au realizat lucruri măreţe, nu mi-i imaginez tăind cu rigurozitate item-uri de pe liste cu activităţi care trebuie realizate. Mi-i imaginez furişându-se pentru a lucra asupra unei idei noi.

Astfel, a forţa pe cineva în a realiza comisioane sincron este acelaşi lucru cu limitarea productivităţii lor. Costul unei întreruperi nu este egal doar cu timpul necesar activităţii respective, ci trebuie măsurat şi efectul împărţirii timpului în două jumătăţi. Probabil e suficient să întrerupi pe cineva de câteva ori pe zi pentru ca ei să nu mai fie în stare să lucreze deloc asupra problemelor dificile.

M-am întrebat foarte mult de ce start-up-urile sunt cele mai productive la începutul lor, când sunt formate doar dintr-un colectiv redus, într-un apartament. Motivul principal s-ar putea să fie acela că nu există nimeni care să îi întrerupă, încă. În teorie e bine când fondatorii obţin în sfârşit suficienţi bani pentru ca cineva să facă o parte din muncă pentru ei. Dar s-ar putea să fie mai bine să fii încărcat decât întrerupt. O dată ce diluezi un start-up cu lucrători obişnuiţi din birouri-- cu oameni care amână lucruri conform tipului B-- întreaga companie începe să rezoneze la frecvenţa lor. Ei sunt conduşi de întreruperi, şi curând la fel vei fi şi tu.

Comisioanele sunt aşa de efective în a ucide proiecte mari încât o grămadă de oameni le folosesc în aceste scopuri. Cineva care a decis să scrie o nuvelă, de exemplu, va observa dintr-o dată faptul că apartamentul are nevoie de curăţenie. Oamenii care eşuează în a scrie nuvele nu eşuează stând în faţa unei foi albe zile întregi fără a scrie nimic. Ei eşuează dând de mâncare pisicii, mergând afară pentru a cumpăra ceva ce au nevoie pentru apartamentul lor, întâlnindu-se cu un prieten la o cafea, verificându-şi emailul. "Nu am timp să muncesc", zic ei. Şi nu au; s-au asigurat de acest lucru.

(Există de asemenea varianta în care cineva nu are nici un loc fizic în care să muncească. Leacul este să viziteze locurile în care au muncit oamenii faimoşi, si să vadă cât de necorespunzătoare erau.)

Am utilizat amândouă scuzele de mai sus la un moment de timp sau altul de-a lungul vieţii. Am învăţat o mulţime de trucuri pentru a mă face să muncesc în ultimii 20 de ani, dar nici măcar acum nu câştig în mod consistent. În anumite zile reuşesc să duc la bun sfârşit munca reală. Alte zile sunt mâncate de comisioane. Şi ştiu că până la urmă este vina mea: eu las comisioanele să înghită ziua, pentru a evita abordarea unei probleme dure.

Cel mai periculos mod de amânare este amânarea de tipul B, nerecunoscută, deoarece nu se "simte" ca o amânare. Reuşeşti "să faci lucruri". Doar că sunt lucrurile greşite.

Orice sfat despre amânare care se concentrează pe tăiatul lucrurilor dintr-o listă de activităţi nu este doar incomplet, ci şi inducător în eroare într-un mod pozitiv, prin faptul că însăşi lista de activităţi e posibil o amânare de tip B. De fapt, "posibil" e un cuvânt prea blând. Lista oricui e o amânare de tip B. Cu excepţia momentelor în care lucraţi la cele mai tari şi cele mai dure lucruri la care aţi putea lucra, amânaţi de fapt de tipul B activităţile, indiferent de cât de mult realizaţi.

În eseul său faimos Tu şi cercetarea ta (pe care îl recomand oricărui om ambiţios, indiferent de domeniul în care lucrează), Richard Hamming sugerează să te întrebi următoarele trei întrebări:

  1. Care sunt cele mai importante probleme în domeniul tău?
  2. Lucrezi la una dintre ele?
  3. De ce nu?

Hamming era la laboratoarele Bell Labs când a început să pună asemenea întrebări. În principiu, oricine de acolo trebuia să lucreze la cele mai importante probleme în domeniul său. Poate că nu oricine poate să facă o influenţă la fel de dramatică asupra lumii; nu ştiu; dar indiferent de capacităţile tale, întotdeauna există proiecte care încearcă să le întindă la maxim. Deci exercitiul lui Hamming poate fi generalizat în:

Care e cel mai bun lucru asupra căruia poţi lucra, şi de ce nu o faci?

Majoritatea oamenilor vor evita această întrebare. Eu însumi o evit; o văd mai sus în această pagină, şi trec mai departe la propoziţia următoare. Hamming obişnuia să se plimbe şi să întrebe efectiv pe oameni acest lucru, ceea ce nu îl făcea foarte popular. Dar e o întrebare pe care oricine care este ambiţios ar trebui să o înfrunte.

Necazul este, s-ar putea să te agăţi cu un peşte foarte mare ca urmare a utilizării acestei momeli. Pentru a face munca bună, trebuie să faci mai mult decât a găsi proiectele bune. O dată ce le-ai găsit, trebuie să te faci să munceşti asupra lor, şi acest lucru poate fi dificil. Cu cât mai mare e problema, cu atât mai dificil este să te faci să munceşti asupra ei.

Desigur, principalul motiv pentru care oamenii au dificultăţi în a munci într-o problemă particulară este că nu le face plăcere. Când eşti tânăr, mai ales, te găseşti deseori în situaţii în care munceşti asupra unor lucruri care nu îţi plac --deoarece pare impresionant, de exemplu, sau deoarece ţi-a fost repartizată o anumită sarcină. Majoritatea studenţilor de la masterat/doctorat sunt blocaţi în a munci asupra unor probleme mari care nu îi entuziasmează, şi deci aceste programe şcolare sunt echivalente cu amânări.

Dar chiar când te pasionează lucrul asupra căruia munceşti, e mai uşor să te faci să munceşti asupra unor probleme mai mici decât asupra unor probleme mari. De ce? De ce este aşa de greu să lucrezi asupra unor probleme mari? Un motiv este că s-ar putea să nu obţii nici o recompensă în viitorul apropiat. Dacă munceşti la un lucru pe care îl poţi termina într-o zi sau două, poţi să te aştepţi să ai un sentiment de realizare destul de curând. Dacă recompensa este indefinit de departe în viitor, pare mai puţin reală.

Alt motiv pentru care oamenii nu muncesc în proiecte mari este, ironic, teama de a pierde timpul. Ce se va întâmpla dacă vor eşua? Atunci tot timpul petrecut va fi timp irosit. (De fapt, probabil că nu va fi, deoarece munca asupra proiectelor dificile duce aproape întotdeauna undeva.)

Dar necazul cu problemele mari nu poate fi simplul fapt că nu oferă recompensă imediată şi s-ar putea să necesite pierderea unei mari cantităţi de timp, degeaba. Dacă asta ar fi tot, atunci ar fi comparabile cu vizitarea rudelor. Dar e mai mult decât atât. Problemele mari sunt terifiante. Există aproape o durere fizică în înfruntarea lor. E ca şi cum s-ar conecta un aspirator la imaginaţia ta. Toate ideile iniţiale sunt aspirate instantaneu, şi nu mai există altele, dar aspiratorul continuă să funcţioneze.

Nu poţi să te uiţi la o problemă mare prea direct. Trebuie să o abordezi într-un mod oarecum oblic. Dar trebuie să ajustezi unghiul într-un mod potrivit: trebuie să te îndrepţi către problemă destul de direct pentru a putea capta entuziasmul care radiază din ea, dar nu într-atât de direct încât să paralelizeze. Unghiul se poate îndrepta o dată ce rezolvarea a prins contur, la fel cum o navă cu pânze poate naviga mai aproape de direcţia vântului o dată ce a prins viteză.

Dacă vrei să lucrezi asupra lucrurilor mari, se pare că trebuie să te păcăleşti pentru a o face. Trebuie să lucrezi asupra lucrurilor mărunte care ar putea creşte în lucruri mari, sau să lucrezi succesiv asupra lucrurilor din ce în ce mai mari, sau să împărtăşeşti încărcătura morala cu colaboratori. Nu e un semn de slăbiciune în a depinde de asemenea trucuri. Munca de cea mai bună calitate trebuie realizată în acest fel.

Când vorbesc cu oameni care au reuşit să se facă să muncească asupra lucrurilor importante, am aflat că toţi renunţă la comisioane, şi se simt vinovaţi din această cauză. Nu cred că ar trebui să se simtă vinovaţi. Există mult mai multe lucruri de făcut decât cineva ar putea fi în stare să facă. Deci cineva care face cea mai bună muncă pe care o poate face, va lăsa nefăcute o grămadă de comisioane. Pare o greşeală să te simţi vinovat pentru un asemenea lucru.

Cred că modul în care poate fi "rezolvată" problema amânării este să laşi plăcerea să te conducă decât să faci o listă cu activităţi care să te conducă. Munceşte asupra unui proiect ambiţios care chiar îţi place, şi navighează cât mai aproape posibil de vânt, şi vei alege corect lucrurile care să le laşi nefăcute.

Mulţumesc lui Trevor Blackwell, Jessica Livingston, şi Robert Morris pentru că au citit drafturi ale acestui eseu.

© 2005 - Paul Graham

Lista articolelor în limba română de Paul Graham

Înapoi la pagina principală