Ce nu poţi spune

Ianuarie 2004, Paul Graham
Romanian translation
(originally - What You Can't Say)

Te-ai uitat vreodată într-o fotografie veche a ta şi te-ai simţit ruşinat(ă) de felul cum arătai atunci? Oare chiar ne îmbrăcam aşa atunci? Da. Şi nu aveam nici cea mai vagă idee despre cât de aiurea arătam. Este în esenţa modei ca ea să fie invizibilă, în acelaşi mod în care mişcarea Pământului este invizibilă pentru noi toţi aflaţi pe el.

Ceea ce mă face să mă tem este faptul că există şi o modă morală. E tot la fel de arbitrară, şi tot la fel de invizibilă majorităţii oamenilor. Dar e mult mai periculoasă. Moda este confundată cu un design bun; moda morală este confundată cu noţiunea de bine. Îmbrăcându-te rău oamenii vor râde de tine. Încălcând normele morale poate să te ducă la concediere, ostracizare, întemniţare sau chiar te poate ucide.

Dacă ai putea să călătoreşti într-o maşină a timpului, un lucru ar fi adevărat indiferent unde ai merge: ar trebui să ai grijă la ceea ce zici. Păreri pe care noi acum le considerăm inofensive ţi-ar putea crea adânci dificultăţi. Deja am menţionat un lucru care mi-ar fi creat probleme într-o bună parte a Europei secolului 17, şi care chiar i-a făcut probleme lui Galileo atunci când l-a menţionat -- că Pământul se mişcă.

Tocilarii(eng. Nerd n.t.) mereu intră în bucluc. Ei spun lucruri nepotrivite pentru acelaşi motiv pentru care se îmbracă demodat şi au idei bune: convenţiile au mai puţin control asupra lor.

Pare a fi un lucru constant în istorie: În orice perioadă, oamenii au crezut lucruri care erau pur şi simplu ridicole, şi le credeau cu atâta tărie încât ai fi intrat în bucluc dacă ai fi spus altfel decât ei.

Sunt oare vremurile noastre diferite? Pentru oricine care a citit puţină istorie, răspunsul este categoric nu. Ar fi o coincidenţă remarcabilă ca era noastră să fie cea în care se face totul cum trebuie.

Este uimitor să ne gândim că noi credem unele lucruri pe care în viitor oamenii o să le considere ridicole. Ce anume ar trebui să aibă grijă să nu spună un călător în timp? Acest lucru vreau să-l dezbat aici. Dar vreau să fac mai mult decât să uimesc pe toată lumea cu erezia zilei. Vreau să găsesc reţete generale despre ceea ce nu poţi zice, în oricare timpuri.

Testul conformistului

Să începem cu un test: Ai vreo părere pe care ai fi reticient(ă) să o exprimi în faţa unui grup de oameni cunoscuţi?

Dacă răspunsul este nu, atunci poate că ar fi bine să te mai gândeşti putin. Dacă tot ceea ce crezi este anume ceea ce ar trebui să crezi, poate fi oare acest lucru o coincidenţă? Şansele spun că nu e. Şansele spun că crezi tot ceea ce ţi se zice.

Cealaltă alternativă ar fi că ai considerat în mod independent fiecare posibilitate şi ai venit exact cu aceleaşi răspunsuri care acum sunt considerate acceptabile. Pare puţin probabil, deoarece ar fi trebuit să fi făcut şi ceva greşeli. Cartografii pun în mod intenţionat mici greşeli în hărţile lor pentru a putea să îşi dea seama când oamenii le copiază. Dacă o altă hartă are aceleaşi greşeli, atunci e o dovadă clară.

Ca oricare alte vremuri în istorie, harta noastră morală în mod aproape sigur conţine câteva greşeli. Şi oricine care face aceleaşi greşeli, probabil că nu le-a făcut în mod accidental. Ar fi ca şi când cineva ar susţine că a decis în mod independent în anul 1972 că jeansii de tip clopot sunt o bună alegere.

Dacă acum crezi tot ceea ce ar trebui să crezi, cum poţi să fii sigur(ă) că nu ai fi crezut de asemenea tot ceea ce ar fi trebuit să crezi în cazul în care ai fi crescut printre proprietarii de plantaţii din războiul pre-civil din sud, sau în Germania în anul 1930 -- sau printre mongoli în 1200? Şansele spun că ai fi crezut.

Înapoi în vremurile termenilor precum "bine ajustat", ideea părea a fi cea potrivit căreia era greşit să gândeşti lucruri pe care să nu ai curajul să le rosteşti. Pare de-a-ndoaselea. În mod sigur, e ceva în neregulă cu tine dacă nu gândeşti lucruri pe care nu îndrăzneşti să le zici cu voce tare.

Problema

Ce anume nu putem zice? O modalitate de a afla aceste idei este pur şi simplu de a ne uita la ce anume zic oamenii, şi o păţesc din cauza lor.

Bineînţeles, nu urmărim aici doar lucruri pe care nu le putem zice. Căutăm lucruri despre care nu putem zice că sunt adevărate, sau cel puţin care au suficient de multe şanse să fie adevărate încât întrebarea să rămână deschisă. Dar multe din lucrurile pe care oamenii le zic şi pentru care intră în belea probabil trec peste o această a doua, mai slabă cenzură. Nimeni nu intră în belea pentru că zice că 2 + 2 e 5, sau că oamenii din Pittsburgh sunt înalţi de 10 picioare. Aceste afirmaţii evident false pot fi luate drept glume, sau în cel mai rău caz ca pe o dovadă de alienare, dar e puţin probabil să enerveze pe vreo cineva. Afirmaţiile care-i supără pe oameni sunt acelea despre care îşi fac griji cum că ar putea fi crezute. Presupun că cele mai supărătoare sunt cele despre care oamenii se tem că ar fi adevărate.

Dacă Galileo ar fi spus că oamenii din Padua sunt înalţi de 10 picioare, ar fi fost privit ca un excentric inofensiv. Spunând că Pământul se învârte în jurul Soarelui e cu totul altceva. Biserica ştia că acest lucru o să-i pună pe oameni pe gânduri.

Bineînţeles, pe măsură ce ne uităm în trecut, această regulă de bază funcţionează bine. Multe afirmaţii pentru care oamenii au intrat în belea acum ne par inofensive. Aşa că e probabil ca vizitatori din viitor să fie de acord cu cel puţin câteva dintre afirmaţiile care le-ar crea azi probleme oamenilor. Nu avem azi proprii Galilei? Puţin probabil să nu.

Pentru a-i găsi, să ţinem cont de părerile care-i bagă pe oameni în bucluc şi să ne întrebăm, poate oare să fie adevărat? Ok, poate să fie eretic (sau orice alt echivalent modern), dar poate să fie de asemenea adevărat?

Erezia

Nu vom avea însă toate rezultatele. Dacă nimeni nu a dat de bucluc pentru o anume idee încă? Dacă o anume idee e atât de activ controversată încât nimeni nu are curajul să o abordeze în mod public? Cum putem să găsim asemenea lucruri?

O altă abordare este să ne orientăm după acest cuvânt, erezie. În orice perioadă din istorie, se pare că au existat etichete care au fost ataşate afirmaţiilor pentru a le ucide înainte ca cineva să aibă ocazia să se întrebe dacă sunt adevărate sau nu. "Blasfemie", "sacrilegiu", şi "erezie" sunt asemenea etichete pentru o bună parte din istoria vestică, la fel cum sunt în timpurile noastre "indecent", "nepotrivit" şi "neamericăneşte". Deja aceste etichete şi-au pierdut din sens. Mereu se întâmplă aşa. Acum ele sunt folosite mai mult ironic. Dar în timpurile lor, aveau o reală forţă.

Cuvântul "dezaprobator", de exemplu, nu are conotaţii politice în zilele noastre. Dar în Germania în 1917 era o armă, folosită de Ludendorff împotriva celor care favorizau pacea negociată. La începutul celui de-al doilea război mondial era folosit în mod intens de Churchill şi de către suporterii săi pentru a reduce la tăcere adversarii. În 1940, orice argument împotriva politicii agresive a lui Churchill era "dezaprobatoare". Era bine sau rău? Ideal, nimeni nu a ajuns suficient de departe în a se întreba acest lucru.

Avem astfel de etichete astăzi, bineînţeles, şi încă destul de multe, de la multi-uzualul "nepotrivit" până la temerarul "dezabrobator". În orice vremuri, ar trebui să fie uşor să ne dăm seama care sunt aceste etichete, uitându-ne la modul cum numesc oamenii ideile cu care nu sunt de acord pe lângă termenul de fals. Când un om politic spune adversarului său că se înşală, este o critică adusă în mod direct, dar când atacă o afirmaţie catalogând-o ca fiind "dezaprobantă" sau "insensibilă la rasă" în loc să-i zică falsă, ar trebui să-l urmărim cu atenţie.

Astfel, un alt mod de a ne da seama de care dintre tabuurile noastre vor râde generaţiile viitoare este a porni de la etichete. Ia o etichetă -- "sexist" de exemplu -- şi încearcă să te gândeşti la o idee care ar putea să fie etichetată astfel. Apoi pentru fiecare întreabă-te, poate oare să fie adevărat?

Să începem să scriem idei aleator? Da, pentru că nu vor fi chiar aleatoare. Ideile care ne vin prima dată sunt cele mai plauzibile. Vor fi lucruri pe care deja le-ai observat dar asupra cărora nu te-ai lăsat să reflectezi.

În 1989 nişte cercetători inteligenţi au marcat mişcările oculare a unor radiologişti pe măsură ce scanau imagini ale pieptului pentru indicii legate de cancer la plămâni. Au descoperit faptul că chiar şi atunci când radiologiştii scăpau cu vederea câte o leziune canceroasă, ochii lor trecuseră prin acel loc. O parte a creierului ştia că acolo nu e ceva bine; doar că nu a răzbit acel gând până în conştient. Cred că majoritatea gândurilor eretice sunt formate în minţile noastre. Dacă temporar ne-am închide propriile mecanisme de cenzură, aceste idei ar fi primele care ar ieşi la iveală.

Timp şi spaţiu

Dacă am putea şti viitorul, ar fi evident care ar fi acele tabuuri de care s-ar râde în viitor. Nu putem face asta, dar putem face ceva aproape la fel de bun: ne putem uita în trecut. Un alt mod de a ne da seama ce anume facem greşit este să vedem ce era cândva acceptabil şi acum e considerat greşit.

Efectuarea de schimbări între prezent şi trecut câteodată chiar reprezintă un progres. Într-un domeniu precum fizica, faptul că nu suntem de acord cu generaţiile anterioare înseamnă că noi avem dreptate şi ei nu. Dar acest lucru devine din ce în ce mai puţin adevărat pe măsură ce ne îndepărtăm de siguranţa oferită de ştiinţele dure. În momentul când vei fi ajuns la întrebările sociale, multe schimbări fac pur şi simplu parte din modă. Vremea consimţământului fluctează precum faldurile unei fuste.

Ne putem închipui că suntem mult mai deştepti şi mai virtuoşi decât generaţiile trecute, dar pe măsură ce citim mai multă istorie, acest lucru pare a fi tot mai puţin probabil. Oamenii din trecut erau în mare măsură ca şi noi. Nu eroi, nici barbari. Oricare să fi fost ideile lor, erau idei pe care oameni normali să le poată crede.

Iată deci o altă sursă de erezii interesante. Faceţi o diferenţă între ideile actuale şi cele ale culturilor trecute, şi vedeţi ce obţineţi. Câteva vor fi de-a dreptul şocante după standardele actuale. Ok, bine; dar care ar putea fi chiar adevărate?

Nu trebuie să te uiţi în trecut pentru a găsi diferenţe. Chiar şi în vremurile noastre, societăţi diferite au idei care diferă în totalitate vizavi de ce e bine şi ce nu e. Aşa că poţi să încerci să faci o diferenţă între ideile altor culturi şi cele ale culturii noastre. (Cel mai bun mod de a face asta e să le vizitezi).

Ai putea să găseşti tabuuri contradictorii. Într-o anume cultură ar putea să pară şocant să crezi x, în vreme ce în altă cultură pare şocant să nu crezi x. Într-o anume cultura x poate să fie ok, şi în altă cultură x e considerat de-a dreptul şocant. Ipoteza mea e aceea că de obicei societatea căreia îi pare şocant e cel mai probabil cea care se înşală.

Cred că tabuurile care sunt mai mult decât simple tabuuri sunt cele universale, sau aproape universale. Crima de exemplu. Dar orice idee care e considerată inofensivă într-un număr considerabil de locuri şi ocazii, şi cu toate astea e considerată tabuu în societatea noastră, e o bună candidată pentru ceva asupra căreia ne înşelăm.

De exemplu, la cel mai înalt moment al corectitudinii politice de la începutul anilor 1990, Harvard a distribuit facultăţilor sale şi personalului o broşură în care se zicea, printre alte lucruri, că e nepotrivit să se facă un compliment cuiva pe tema hainelor sale. Fără chestii de genul "ce bluză frumoasă". Cred că acest principiu e puţin întâlnit între culturile lumii, prezente sau trecute. De fapt probabil că există mai multe culturi în care e considerat deosebit de politicos decât culturi în care să nu fie. Aşa că acest lucru e după toate probabilităţile, într-o formă blândă, un exemplu de tabuu pe care un vizitator din viitor ar trebui să aibă grijă să-l evite dacă şi-ar regla maşina să-l ducă în Cambridge, Massachusetts, în 1992.

Dezaprobatori

Bineînteles, dacă vor fi maşini de călătorit în timp în viitor, ele vor avea un manual de referinţă special doar pentru Cambridge. Dintotdeauna acest loc a fost unul agitat, un oraş de oameni care au "pus" punctul pe i şi liniuţa lui t, unde e posibil ca într-o aceeaşi conversaţie să ţi se corecteze atât exprimarea gramaticală cât şi ideile. Şi asta sugerează un alt mod de a găsi ceea ce e tabuu. Caută oameni care te dezaprobă, şi încearcă să îţi dai seama ce e în capul lor.

Capetele copiilor sunt adevărate baze de cunoştinţe încărcate cu toate tabuurile noastre. Nouă ni se pare potrivit ca ideile copiilor să fie inteligente şi clare. Imaginea pe care le-o conferim vizavi de lume nu este doar simplificată, pentru a se potrivi minţii lor aflate într-un stadiu de dezvoltare, ci şi sterilizată în acelaşi timp, pentru a se potrivi concepţiilor noastre vizavi de ce credem noi că ar trebui să creadă copiii noştri.

Acest lucru poate fi observat pe o scară mai redusă la capitolul cuvinte murdare. O bună parte dintre prietenii mei au început să aibă copii deja, şi încearcă să nu folosească cuvinte de genul "fuck" şi "shit" în preajma copiilor, pentru ca ei să nu înceapă la rândul lor să le folosească. Dar aceste cuvinte fac parte din limbaj, şi adulţii le folosesc mereu. Aşa că părinţii le oferă copiilor o idee deformată asupra limbii prin aceea că nu le folosesc. De ce fac asta? Pentru că ei cred că nu e potrivit ca copiii să folosească întreg spectru al limbajului. Ne place ca copiii să pară neprihăniţi.

Majoritatea adultilor, de asemenea, în mod intenţionat livrează copiilor o imagine greşită asupra lumii. Unul din cele mai evidente exemple este cel legat de Moş Crăciun. Ni se pare drăguţ ca copiii mici să creadă în existenţa lui Moş Crăciun. Eu însumi cred că e drăguţ ca copiii mici să creadă în Moş Crăciun. Dar ne întrebăm, oare le spunem aceste lucruri pentru binele lor, sau pentru al nostru?

Nu o să fac aici polemică pentru sau împotriva acestei idei. Este probabil inevitabil faptul că părinţii ar vrea să le înfăşoare mintea copiilor în nişte frumoase veşminte de bebeluş. Probabil că eu însumi o să fac la fel. Ceea ce contează pentru ce urmărim noi aici este că, ca o consecinţă, creierul unui adolescent bine crescut este mai mult sau mai puţin o selecţie de tabuuri din mulţimea tuturor tabuurilor noastre -- şi în condiţii intacte (deoarece ele nu sunt alterate de experienţă). Orice idee care ulterior ar putea să devină ridicolă, în mod sigur este în mintea lor.

Cum ajungem la aceste idei? Urmând experimentul gândirii. Imaginează-ţi un tip de personaj mai timpuriu al lui Conrad care a lucrat o perioadă în Africa, o perioadă ca doctor în Nepal, o perioadă ca manager al unui club din Miami. Detaliile nu contează -- pe scurt cineva care a văzut multe. Acuma încearcă să compari ceea ce are în cap acest om cu ceea ce are în cap o adolescentă de şaisprezece ani care trăieşte la ţară. Ce anume crede el că ar putea să o şocheze pe ea? El cunoaşte lumea; ea cunoaşte tabuurile actuale. Scade din unul pe celălalt, şi îţi vor rămâne acele lucruri pe care nu le putem spune.

Mecanism

Pot să mă mai gândesc la încă un mod în care putem să ne dăm seama despre ceea ce nu putem să zicem: să ne uităm la modul în care tabuurile sunt create. Cum se nasc normele morale, şi de ce sunt ele adoptate? Dacă putem să înţelegem acest mecanism, am putea să-l vedem cum funcţionează în avantajul nostru.

Normele morale nu par a fi create în acelaşi mod în care sunt normele comune de modă. Normele comune par a apărea accidental atunci când fiecare imită comportamentul unei persoane influente. Moda pentru pantofi cu talpă largă a izbucnit în secolul al VIII-lea pentru că Charles al Franţei avea şase degete la unul din picioare. Moda pentru numele Gary a apărut atunci când actorul Frank Cooper şi-a însuşit numele unui oraş micuţ în Indiana. Normele morale par a fi create mai puţin intenţionat. Atunci când există ceva ce nu putem să zicem, se întâmplă adesea astfel pentru că anumite grupuri nu vor ca noi să o facem.

Prohibiţia va fi mai acută atunci când grupul e agitat. Ironia situaţiei lui Galileo este aceea că a dat de bucluc pentru că a repetat ideile lui Copernic. Copernic nu a păţit asta. De fapt, Copernic era un stâlp al bisericii, şi şi-a dedicat cartea sa papei. Dar în vremea lui Galileo biserica era în mijlocul procesului de Contra-Reformare şi era mult mai atentă la ideile neortodoxe.

Pentru a lansa ceva care să fie tabuu, un grup trebuie să fie plasat undeva la jumătatea drumului dintre slăbiciune şi putere. Un grup de încredere nu are nevoie de tabuuri pentru a se proteja. Nu este considerat nepotrivit a face remarci usturătoare despre americani sau englezi. Şi cu toate astea un grup trebuie să fie suficient de puternic pentru a întări anumite tabuuri. Coprofagii, până la momentul acestei scrieri, nu s-au dovedit suficient de numeroşi sau activi pentru a-şi promova interesele până la un stil de viaţă.

Am impresia că cea mai mare sursă de tabuuri morale este dată de conflictele de putere în care una din părţi are doar un uşor avantaj. Acolo găsim un grup suficient de puternic pentru a promova tabuuri, dar suficient de slab pentru a avea nevoie de ele.

Cele mai multe conflicte, indiferent la ce se referă ele, vor fi privite mai mult ca şi conflicte între idei aflate în competiţie. Reformarea engleză a fost la începuturi o luptă pentru bogăţie şi putere, dar a sfârşit în a fi privită ca o luptă pentru a păstra sufletele englezilor de a nu fi corupte de către influenţa Romei. Este mai uşor să determini oamenii să lupte pentru o idee. Şi oricare parte ar câştiga, ideile ei vor fi considerate ca triumfătoare, ca şi când Dumnezeu ar fi vrut să dea un semn al consimtământului sau alegând acea parte ca fiind învingătoare.

Adesea ne place să ne gândim la cel de-al doilea război mondial ca fiind un triumf al libertăţii asupra totalitarismului. Uităm cu plăcere faptul că URSS a făcut de asemenea parte din învingători.

Nu vreau să zic că luptele nu se dau niciodată pentru idei, ci doar că mereu vor fi făcute să pară cum că au fost purtate pentru idei, fie că sunt fie că nu. Şi cum nu există nimic mai demodat precum ultima modă abandonată, la fel nu există nimic mai greşit ca principiile ultimului adversar învins. Arta reprezentaţionistă de-abia acum începe să îşi revină datorită faptului că a fost aprobată la vremea aceea de către Hitler şi Stalin.

Chiar dacă normele morale au tendinţa de a izvorî din alte surse decât cele din care moda hainelor izvorăşte, mecanismul adoptării lor de către noi este identic. Primii care le vor adopta sunt mânaţi de ambiţie: oameni de treabă, constienţi de sine care vor să se distingă de gloata comună. Pe măsură ce moda se impune li se va alătura un al doilea grup, mult mai larg, mânat de teamă. Acest al doilea grup adoptă moda nu pentru că vor să iasă în evidenţă ci pentru că le e teamă să nu fie excluşi.

Aşa că dacă vrei să îţi dai seama ce anume nu poţi să spui, urmăreşte puţin mecanismele modei şi încearcă să îţi dai seama ce ar fi de nerostit. Care grupuri sunt puternice dar agitate, şi care sunt acele idei pe care ei ar vrea să le suprime? Care idei au fost diluate datorită asocierii cu cei în faţa cărora au pierdut o luptă recentă? Dacă o persoană conştientă de sine ar vrea să se diferenţieze de moda anterioară (de exemplu de părinţii săi), care din ideile lor am tinde să le rejectăm? Despre ce anume le e frică să vorbească oamenilor comuni?

Această tehnică nu ne va livra toate lucrurile pe care nu le putem rosti. Îmi vin câteva în minte care nu sunt rezultatul vreunei lupte recente. Multe dintre tabuurile noastre îşi au rădăcinile departe în trecut. Dar această abordare, combinată cu anterioalele patru, va da la iveală un număr apreciabil de idei de negândit.

De ce?

Unii ar întreba, de ce am vrea să facem asta? De ce să ne plimbăm încoace şi încolo printre idei năbădăioase, lipsite de respect? De ce am căuta sub pietre?

Personal, fac acest lucru, în primul rând, pentru acelaşi motiv pentru care mă uitam sub pietre copil fiind: pură curiozitate. Şi sunt în special curios vizavi de ceva care e interzis. Vreau să văd şi să decid eu însumi.

În al doilea rând, fac acest lucru petru că nu îmi place ideea de a mă fi înşelat. Dacă, ca şi în celelalte timpuri, credem lucruri care ulterior se vor dovedi a fi caraghioase, vreau să le ştiu pentru că eu, cel puţin, să pot să le evit.

În al treilea rând, fac acest lucru pentru că îi face bine minţii. Pentru a face treaba de calitate ai nevoie de un creier care te poate purta oriunde. Şi în mod special ai nevoie de un creier care obişnuieşte a te purta acolo unde nu ar trebui să o facă.

Mari lucrări par a izvorî din idei pe care alţii le-au neglijat, şi parcă nici o idee nu e mai neglijată precum cea care e de neconceput. Selecţia naturală, de exemplu. Este atât de simplă. De ce nu s-a gândit nimeni la ea înainte? Ei bine, totul e prea evident. Darwin însuşi a avut grijă să calce în vârful degetelor pe lângă implicaţiile teoriei sale. A vrut să îşi petreacă timpul studiind biologia, nu să se contrazică cu oamenii ce îl acuzau cum că ar fi un ateu.

În lumea ştiinţei, mai ales, este un mare avantaj să ai capacitatea să pui sub semnul întrebării prezumţiile. Cea mai mare parte a oamenilor de ştiinţă, cel puţin cei buni, sunt exact aşa: caută în locuri în care gândirea convenţională cedează, apoi încearcă să caute printre resturi pentru a vedea ce se află sub ele. De aici izvorăsc noile teorii.

Un mare om de ştiinţă, altfel zis, nu doar ignoră înţelepciunea convenţională, dar depune chiar efort să o spargă. Oamenii de ştiinţă o caută cu lumânarea. Acesta ar trebui să fie scopul oricărui cărturar, însă oamenii de ştiinţă par mai dispuşi să se uite sub pietre.

De ce? S-ar putea să fie din cauză că oamenii de ştiinţă sunt pur şi simplu mai inteligenţi; majoritatea fizicienilor ar putea, dacă ar fi necesar, să-şi obţină doctoratul în literatura franceză, dar puţini profesori de la literatură franceză ar putea obţine un doctorat în fizică. Deopotrivă ar putea fi din cauză că este mai clar în domeniul ştiinţelor dacă teoriile sunt adevărate sau false, lucru care-i face pe aceştia mai făloşi. (Sau s-ar putea să se datoreze faptului că claritatea unei teorii impune oamenilor să fie mai deştepţi pentru a deveni savanţi decât pentru a deveni buni politicieni)

Indiferent care ar fi motivul, pare să existe o corelare clară între inteligenţă şi gradul în care suntem dispuşi să acceptăm idei şocante. Acest lucru nu se datorează doar faptului că oamenii inteligenţi caută lacune în gândirea convenţională. Cred că asupra lor convenţiile au mai puţin efect. Puteţi vedea acest lucru în modul cum se îmbracă.

Nu doar în lumea ştiinţei ereziile merită făcute. În orice domeniu competitiv, poţi avea mult de câştigat dacă abordezi lucruri pe care alţii n-au îndrăznit. Şi în orice domeniu există erezii pe care oamenii nu îndrăznesc să le rostească. În Statele Unite, în domeniul industriei de maşini există la ora actuală o mare agitaţie vizavi de declinul pieţei. Cu toate astea, motivul este atât de evident încât orice străin ar putea să-l explice într-o secundă: se fabrică maşini proaste. Şi acest lucru se întâmplă de atâta vreme încât marcile de maşini americane au devenit acum anti-mărci. Cadillac-ul a încetat să mai fie Cadillac-ul tuturor maşinilor încă din 1970. Şi cu toate astea am impresia că nimeni nu are curaj să zică asta. Altfel aceste companii ar fi încercat să remedieze această problemă.

A te antrena să gândeşti lucruri de negândit are avantaje şi dezavantaje dincolo de nivelul gândirii. Este precum ai face exerciţii de întindere. Când faci extensii înainte de a alerga, îţi plasezi corpul în nişte poziţii care sunt cu mult mai extreme decât cele din timpul alergării. Dacă poţi gândi lucruri atât de neobişnuite încât ar ridica oricui firele de păr din cap, nu vei avea nici o problemă în a efectua evadări în afara convenţionalului, pe care oamenii le vor numi inovative.

Pensieri Stretti

Când găseşti ceva ce nu poţi rosti, ce te faci? Sfatul meu este să nu-l rosteşti. Sau cel puţin să fii selectiv(ă) în ceea ce priveşte bătăliile în care te lansezi.

Să presupunem că în viitor apare o mişcare care interzice culoarea galben. Propunerile de a vopsi ceva în galben sunt denunţate ca fiind "gălbeniste", la fel cum e numit oricine căruia îi place culoarea respectivă. Persoanele cărora le place culoarea protocaliu sunt tolerate dar privite cu suspiciune. Să presupunem că îţi dai seama că nu e nimic rău vizavi de culoarea galben. Dacă începi să spui chestia asta în jur, vei fi la rându-ţi denunţat ca "gălbenist", şi vei avea o serie de polemici cu cei anti-"gălbenişti". Dacă ţinta ta în viaţă este să reabilitezi culoarea galben, s-ar putea să fie ceea ce tu vrei. Dar dacă eşti preocupat(ă) mai ales de alte întrebări, etichetarea ta ca fiind "galbenist" ar fi doar o digresiune. Dacă te contrazici cu proştii, devii la rându-ţi prost.

Cel mai important lucru este a fi capabil să gândeşti ceea ce vrei, nu să spui ceea ce vrei. Şi dacă simţi că trebuie să spui tot ceea ce gândeşti, te-ar putea reţine de la a gândi lucruri nepotrivite. Cred că cel mai bine e să adoptăm o politică inversă. Trage o linie subţire între gândurile şi vorbele tale. În interiorul minţii tale, totul e permis. În interiorul minţii mele încurajez cele mai atroce gânduri pe care mi le pot imagina. Dar, ca şi într-o companie, nimic din ceea ce se întâmplă între pereţi nu trebuie spus celor din exterior. Prima regulă din Fight Club e aceea că nu pomeneşti nimic de Fight Club.

Când Milton vizita Venetia în jurul anului 1630, Sir Henry Wootton, care era ambasador al Veneţiei, i-a zis că motto-ul său ar trebui să fie sintagma "i pensieri stretti & il viso sciolto". Gânduri închise şi o faţă deschisă. Zâmbeşte tuturor, şi nu le spune ceea ce gândeşti. Acesta a fost un sfat înţelept. Milton era un tip bazat pe raţionamente argumentate şi Inchiziţia era în repaus pe vremea aceea. Cred însă că, diferenţa între situaţia lui Milton de atunci şi cea de acum este doar una de tonalitate. Fiecare perioadă are ereziile sale, şi dacă nu ajungi să faci închisoare pentru ele cel puţin dai de suficient de multe probleme pentru a fi distras total.

Recunosc faptul că tăcerea pare un act laş. Când am citit despre hărţuirile la care scientologiştii îşi supun criticii, sau că gruparile pro-Israeliene sunt "compiling dossiers" faţă de cei care vociferează împotriva abuzurilor asupra drepturilor oamenilor, sau vizavi de oameni daţi în judecată pentru încălcarea DMCA, o parte din mine parcă vrea a zice: "Prea bine, nemernicilor, să vă văd". Singura problemă e că sunt o grămadă de lucruri pe care nu le poţi rosti. Dacă le-ai spune pe toate nu ai mai avea timp pentru munca ta. Te-ai transforma într-un fel de Noam Chomsky.

Problema cu păstrarea gândurilor tale secrete, este aceea că pierzi avantajele unei discuţii. Vorbind despre o idee ajungi la idei noi. Aşa că un plan optim, dacă crezi că te poţi descurca, este să ai un grup restrâns de prieteni cărora să le poţi vorbi deschis. Nu e doar o cale de a-ţi dezvolta idei; este un bun algoritm elementar pentru a-ţi alege prietenii. Oamenii cărora le poţi spune deschis erezii fără ca să-ţi sară în cap sunt şi cei mai interesanţi a fi cunoscuţi.

Visio Sciolto?

Nu cred că avem nevoie de visio sciolto atât de mult precum avem nevoie de pensieri stretti. Probabil că cea mai bună politică e aceea de a face clar faptul că nu eşti de acord cu ceea ce e excentric în timpurile tale dar să nu fii foarte clar în legătură cu ceea ce nu eşti de acord. Fanaticii vor încerca să te tragă de limbă, dar nu trebuie să le răspunzi. Dacă încearcă vreodată să îţi impună variantele de răspuns la o întrebare zicând "eşti cu noi sau împotriva noastră?" poţi mereu să răspunzi "cu nici unul".

Chiar mai bine, ai putea să răspunzi de genul "nu m-am hotărât încă". Asta a făcut Larry Summers când un grup a încercat să-l pună în această poziţie. Explicitându-se mai târziu a zis "Nu efectuez teste de bazicitate". O grămadă din întrebările vizavi de care oamenii se agită sunt destul de complicate. Nu există un premiu pentru obţinerea unui răspuns rapid.

Dacă anti-"gălbeniştii" par a fi ieşiţi puţin din mână şi vrei să ripostezi, există o grămadă de modalităţi prin care să o faci fără a fi acuzat de "gălbenism". Precum hărţuirile din războaiele antice, şi tu trebuie să eviţi a ţine piept corpului principal al trupelor inamice. Mai bine să-i hărţuieşti de la distanţă cu săgeţi.

O modalitate de a face acest lucru este de a ridica nivelul de abstractizare al discuţiei cu o treaptă. Dacă polemizezi împotriva cenzurii în general, poţi să eviţi a fi acuzat de comiterea unei erezii într-un film sau o carte care e subiectul cenzurii. Poţi să ataci etichetele folosind metaetichete: etichete care fac referire la întrebuinţarea etichetelor pentru a fi evitate discuţiile. Răspândirea termenului "corectitudine politică" se referă la începutul sfârşitului corectitudinii politice, pentru că se permitea atacarea fenomenului ca întreg fără a acuza pe vreo cineva vizavi de anumite erezii specifice care trebuiau suprimate.

Altă modalitate de a pleca pe contra atac este folosirea metaforei. Arthur Miller a zguduit House Un-American Activities Committee scriind o piesă, "Creuzetul", despre procesele vrăjitoarelor din Salem. Nu a facut în mod direct referire la comitet aşa încât nu le-a oferit prilejul de a riposta. Ce ar putea să facă HUAC, să apere procesele vrăjitoarelor din Salem? Şi cu toate astea metafora lui Miller s-a înfipt atât de bine încât până în ziua de azi activităţile acelui comitet sunt descrise în termenii "vânătoare de vrăjitoare".

Deasupra tuturor este, probabil, umorul. Fanaticilor, oricare ar fi cauza lor, în mod invariabil le lipseşte un simţ al umorului. Nu pot să răspundă glumelor. Sunt la fel de trişti pe tărâmul glumelor precum un cavaler pe o pistă de patinaj. Simţul pudic specific perioadei victoriene a fost înfrânt în special prin tratarea sa ca glumă. La fel şi reîncarnarea sa sub forma corectitudinii politice. "Sunt mulţumit că am reuşit să scriu <> " scria Arthur Miller, "dar uitându-mă înapoi mi-am dorit mereu să fi avut temperamentul să-l concep sub forma unei comedii absurde, lucru pe care situaţia îl merita".

ABQ

Un prieten danez îmi spune că ar trebui să folosesc Olanda ca exemplu de societate turbulentă. Este adevărat că au o tradiţie de deschidere la nou. Vreme de secole Ţările de Jos erau nişte locaţii unde puteai să spui lucruri pe care altundeva nu îndrăzneai să le rosteşti şi acest lucru a transformat zona într-un centru industrial şi de burse (lucruri care au fost legate de mult mai multă vreme decât îşi dau seama oamenii). Descartes, revendicat de francezi, şi-a gândit o bună parte din idei cât timp era în Olanda.

Şi cu toate astea, mă intreb. Danezii par a-şi trăi viaţa cufundaţi până la gât în reguli şi etichete. Există o grămadă de lucruri pe care nu le poţi face acolo; chiar nu există nimic care să nu poţi zice?

Bineînţeles că faptul că apreciază o abordare deschisă asupra lucrurilor nu e nicidecum o garanţie. Cine crede despre sine că nu e deschis la nou? Până şi domnişoara noastră de la ţară amintită la început crede despre dânsa că e deschisă la nou. Nu a fost oare ea educată să fie? Întreabă pe oricine şi îţi va spune acelaşi lucru: sunt destul de deschis la nou, chiar dacă trag linie în faţa lucrurilor care sunt cu adevărat rele. (Anumite părti s-ar putea să evite cuvântul "rău" ca parte în procesul de gândire, şi să folosească în schimb cuvinte de genul "distructiv" sau "negativ")

Atunci când oamenii sunt slabi la matematică, ei ştiu asta pentru că obţin rezultate greşite la teste. Dar atunci când oamenii sunt slabi la deschidere spre ceea ce e nou ei nu ştiu acest lucru. De fapt, au tendinţa să creadă chiar opusul. Aminteşte-ţi că e esenţa modei de a fi invizibilă. Altfel nu ar putea să funcţioneze. Moda nu pare a fi modă pentru cineva care o stăpâneşte. Pare a fi mai mult ceva natural. Doar atunci când privim de la distanţă putem vedea oscilaţii în viziunea oamenilor vizavi de ceea ce e bine să facem şi să identificăm aceste oscilaţii drept norme.

Timpul oferă gratuit această distanţă. Într-adevăr, sosirea de noi norme face ca cele vechi să fie vizibile, chiar evidente pentru ca prin contrast par de-a dreptul ridicole. De la un capăt al oscilaţiei pendulului la celălalt pare a fi o cale atât de lungă.

Totuşi, pentru a vedea normele în vremurile noastre, avem nevoie de a face un efort conştient. Fără a apela la timp pentru a obţine acea distanţă necesară, trebuie să ţi-o creezi singur(ă). În loc să faci parte din gloată, stai cât mai departe posibil de ea şi urmăreşte-o ce face. Şi ai o deosebită grijă atunci când o idee e suprimată. Filtrele web pentru copii şi angajaţi deseori cenzurează site-uri ce conţin pornografie, violenţă şi limbaj instigator la ură. Dar ce e socotit a fi pornografie şi violenţă? Şi ce anume e limbaj instigator la ură? Pare a fi o frază din cartea 1984.

Acest gen de etichete sunt probabil cel mai mare indiciu extern. Dacă o afirmaţie e falsă, atunci e cel mai rău lucru pe care poţi să-l zici despre acea afirmaţie. Nu trebuie să zici despre ea că e erezie. Şi dacă nu e falsă atunci nu ar trebui să fie suprimată. Astfel că, atunci când dai peste afirmaţii despre care se zice că sunt x-iste sau y-iste (pune tu valorile actuale pentru x şi y), fie în 1630 sau 2030, e un semn că ceva e în mod sigur greşit. Când auzi că sunt folosite astfel de etichete, întreabă de ce.

Mai ales dacă te auzi pe tine folosindu-le. Nu doar mulţimea trebuie privită de la distanţă. Trebuie să fii capabil(ă) să îţi priveşti propriile gânduri de la distanţă. Apropo, aceasta nu e o idee radicală; e principala diferenţă între copii şi adulţi. Atunci când un copil se înfurie pentru că e obosit, nu ştie ce se întâmplă. O persoană adultă poate să se distanţeze suficient de mult de situaţie pentru a zice "nu contează, sunt doar obosit". Nu văd de ce cineva nu ar putea, printr-un proces similar, să înveţe să recunoască şi să contabilizeze efectele normelor morale.

Trebuie să faci acel pas suplimentar dacă doreşti să gândeşti limpede. Dar e mai greu, pentru că acum lucrezi împotriva obiceiurilor sociale şi nu împreună cu ele. Toţi te încurajează să creşti până la acel punct în care poţi să îţi contabilizezi propriile indispoziţii. Puţini te încurajează să continui până la acel punct în care să contabilizezi normele greşite ale societăţii.

Cum poţi vedea valul atunci când tu însuţi eşti apa? Întreabă-te mereu. E singura apărare ce-o avem. Ce nu poţi zice? Şi de ce?

Mulţumiri Sarah Harlin, Trevor Blackwell, Jessica Livingston, Robert Morris, Eric Raymond şi Bob van der Zwaan pentru că au citit ciorne ale acestui eseu şi Lisei Randall, lui Jackie McDonough, lui Ryan Stanley şi lui Joel Rainey pentru discuţiile despre erezie. E inutil a zice că ei nu poartă nici o vină pentru părerile exprimate în el şi mai ales pentru părerile ce nu au fost exprimate în el.

© Paul Graham - 2004