Presiuni asupra fondurilor de investiţii

Noiembrie 2005, Paul Graham
Romanian translation
(originally - The VC Squeeze)

În următorii ani, fondurile de investiţii se vor găsi împinse din patru direcţii. Ele sunt deja blocate într-o piaţă condusă de vânzători, din cauza sumelor uriaşe de bani care le-au strâns la sfârşitul boom-ului web din anii 2000, şi care nu au fost încă investite. Aceste lucruri nu reprezintă însă sfârşitul lumii. De fapt, ele sunt doar o versiune mai extremă a unei stări de fapt în lumea investitorilor: prea mulţi bani, alergând după prea puţine afaceri.

Din păcate, aceste afaceri doresc acum din ce în ce mai puţini bani, deoarece începe să devină mai ieftin să începi un startup. Cele patru cauze: open source, care face software-ul gratuit; legea lui Moore, care face hardware-ul mai aproape de gratuitate într-un ritm geometric; webul, care face promoţia gratuită dacă eşti bun; şi limbajele mai bune, care fac dezvoltarea codului mult mai ieftină.

Când am pornit startup-ul nostru în 1995, primele trei reprezentau cele mai mari cheltuieli. A trebuit să plătim $5000 pentru Netscape Commerce Server, singurul software care, la vremea respectivă, suporta conexiuni http securizate. Am plătit de asemenea $3000 pentru un server cu un procesor la 90 MHz şi 32 MB de memorie. Şi am plătit unei firme de relaţii publice în jur de $30,000 pentru a ne promova lansarea.

Acum cineva le-ar putea obţine pe toate trei, gratuit. Poţi obţine software-ul gratuit; oamenii aruncă computere mai puternice decât primul nostru server; şi dacă faci ceva bun poţi genera de zece ori mai mult trafic prin cuvintele maselor, online, decât prima noastră firmă de relaţii publice a reuşit să genereze prin intermediul mass mediei tipărite.

Şi desigur o altă schimbare mare pentru startup-ul mediu este aceea că limbajele de programare s-au îmbunătăţit-- sau, de fapt, limbajul median s-a îmbunătăţit. La majoritatea startupurilor, în urmă cu 10 ani, dezvoltarea software însemna zece programatori scriind cod în C++. Acum aceeaşi muncă poate fi realizată de unul sau doi, utilizând Python sau Ruby.

În timpul boom-ului web, multă lume a prezis mutarea angajaţilor startup-urilor în India (outsourcing-ul în ţări cu forţă de muncă mai ieftină). Cred că un model mai bun pentru viitor este David Heinemeier Hansson, care, în schimb, a outsource-uit developmentul său către un limbaj de programare mai puternic. Un număr larg de aplicaţii celebre, precum BaseCamp, sunt scrise doar de un singur programator. Şi un singur programator este de mai mult de 10 ori mai ieftin decât zece programatori, deoarece (a) nu va pierde nici un fel de timp cu întâlniri şi şedinţe, şi (b) deoarece e probabil un fondator, îşi va permite, la început, să nu aibă salariu.

Deoarece lansarea unui startup a devenit un proces ieftin, investitorii fondurilor de capital doresc deseori să dea startupurilor mai mulţi bani decât startupurile doresc să primească. Investitorii ar dori să investească câteva milioane de dolari de fiecare dată. Dar, precum un investitor mi-a spus recent, după ce unul din startupurile la care contribuise acceptase doar jumătate de milion: "Nu ştiu ce vom face. E posibil să fie nevoie să dăm o parte din fonduri înapoi." Adică să returneze o parte din fonduri la investitorii instituţionali iniţiali, deoarece nu e posibil să se investească toate sumele strânse, în totalitate.

În această situaţie care nu e roz, vine o a treia problemă: Sarbanes-Oxley. Sarbanes-Oxley este o lege, aprobată dupa boom-ul web, care creşte în mod drastic povara birocratică a companiilor publice (listate la bursă). Şi pe lângă costul acestor proceduri, care este minim de 2 milioane de dolari anual, legea introduce o expunere înfricoşătoare din punct de vedere legal pentru directorii corporaţiilor. Un director financiar experimentat pe care îl ştiu mi-a spus direct: "Nu aş mai vrea acum să fiu directorul financiar pentru o companie publică."

Unii ar putea crede că guvernarea responsabilă a unei corporaţii este o zonă în care nu poţi merge prea departe. Dar poţi merge prea departe în orice lege, şi această remarcă m-a convins că s-a mers prea departe şi în cazul legii Sarbanes-Oxley. Acest director financiar este cel mai deştept şi cel mai cinstit tip pe care îl ştiu. Dacă Sarbanes-Oxley face oameni ca el să nu îşi mai dorească să fie directori financiari ai unor companii publice, atunci acest lucru e o dovadă suficientă pentru a demonstra că legea e greşită.

În mare parte din cauza lui Sarbanes-Oxley, puţine companii mai devin publice. Pentru toate scopurile practice, succesul este egal în acest moment cu achiziţia companiei. Ceea ce înseamnă că investitorii de capital se ocupă acum de găsirea unor companii tinere, de 2-3 oameni, şi pomparea lor în companii care să coste $100 milioane la momentul achiziţiei. Investitorii nu şi-au dorit această stare a lucrurilor; e doar starea de fapt în care au evoluat lucrurile.

De aici rezultă cea de-a patra problemă: cei care fac achiziţii au început să-şi dea seama că pot cumpăra la preţ redus. De ce să aştepte investitorii pentru a scumpi startupurile dorite? Majoritatea celor care fac achiziţii oricum nu-şi doresc lucrurile adăugate de investitori, deoarece au deja recunoaşterea brandului şi departamente de resurse umane. Ceea ce vor ei cu adevărat e software-ul şi dezvoltatorii, şi ceea ce startup-ul este în faza sa incipientă: software şi dezvoltatori, concentrat.

Tipic, se pare că Google a fost primul care şi-a dat seama de acest lucru. "Aduceţi-vă startupurile la noi devreme,", a spus reprezentantul Google la Şcoala de Startupuri. Sunt destul de expliciţi în legătură cu acest subiect: preferă să achiziţioneze startupuri exact în momentul în care sunt pe cale să facă o rundă de tip Serie A (Seria A este prima rundă în care se adună cu adevărat capital de la investitori; de obicei are loc în primul an.) Este o strategie foarte inteligentă, şi una pe care celelalte companii de tehnologie vor încerca să o duplice, fără nici un fel de îndoială. Doar dacă nu cumva vor să îşi vadă o porţie mai mare din prânzul lor mâncat de Google.

Desigur, Google are un avantaj în cumpărarea startupurilor: o grămadă de oameni de acolo sunt bogaţi, sau se aşteaptă să fie bogaţi când acţiunile şi opţiunile lor vor da roade. Angajaţii obişnuiţi găsesc foarte dificil procesul de a recomanda o achiziţie; e prea deranjant să vezi un grup de tineri de 20 de ani îmbogăţindu-se, când tu încă munceşti pentru salariu. Chiar dacă e lucrul cel mai bun de făcut pentru companie.

Soluţia (soluţiile)

La cât de rău arată lucrurile acum, există o modalitate prin care investitorii să se salveze. Ei au nevoie de două lucruri; unul dintre ele nu îi va surprinde, iar celălalt îi va şoca.

Să începem cu cel mai evident: e nevoie de lobby pentru a relaxa Sarbanes-Oxley. Această lege a fost creată pentru a preveni cazuri similare cu cel al firmei Enron, ci nu pentru a distruge piaţa cotării la bursă. Deoarece această piaţă era practic moartă în momentul în care legea a fost pusă în aplicare, puţini au văzut efectele negative pe care ar putea să le aibă. Dar acum, când tehnologia şi-a revenit din ultima depresie, putem vedea clar ce gâtuire a devenit Sarbanes-Oxley.

Startup-urile sunt plante fragile--seminţe, de fapt. Aceste seminţe merită să fie protejate, deoarece cresc în copaci ai economiei. O mare parte din creşterea economică e dată de creşterea lor. Cred că majoritatea politicienilor realizează acest lucru. Dar nu realizează ce fragile sunt startupurile, şi cât de uşor pot să devină efecte distrugătoare colaterale ale unor legi care au ca scop fixarea altor probleme.

Ceea ce e şi mai periculos, e faptul că atunci când distrugi startupurile, se produce foarte puţin zgomot. Când calci pe vârfurile industriei de cărbune, vei auzi cu siguranţă despre asta. Dar dacă, într-un mod neintenţionat, distrugi industria startupurilor, tot ce se întâmplă e că fondatorii următorului Google rămân la doctorat în loc de a porni o nouă companie.

Cea de-a doua sugestie va părea şocantă investitorilor: lăsaţi fondatorii să beneficieze de banii strânşi în runda seriei A. În acest moment, când investitorii investesc într-o companie, primesc acţiuni care sunt emise în momentul investiţiei şi toţi banii se duc la companie. Investitorii ar putea cumpăra de asemenea o parte din acţiunile deja existente, direct de la fondatori.

Majoritatea investitorilor au o regulă aproape religioasă împotriva acestui lucru. Ei nu doresc ca fondatorii să obţină vreun bănuţ până în momentul în care compania devine publică sau este achiziţionată. Investitorii sunt obsedaţi cu controlul, şi se îngrijorează că vor avea mai puţin control asupra fondatorilor dacă fondatorii au bani.

Acesta este un plan prost. De fapt, a permite fondatorilor să vândă câteva acţiuni devreme ar fi în general mai bine pentru companie, deoarece ar cauza alinierea atitudinilor fondatorilor faţă de risc spre atitudinea investitorilor. Datorită modului în care funcţionează lucrurile în prezent, atitudinea lor faţă de risc este diametral opusă: fondatorii, care nu au nimic, ar prefera o şansă de 100% dintr-un milion de dolari, comparativ cu 20% şanse din 10 milioane de dolari, în timp ce investitorii îşi permit să fie "raţionali" şi să aleagă cea de-a doua variantă.

Indiferent de ceea ce spun, motivul pentru care fondatorii îşi vând companiile timpuriu în loc de a face runde de investiţii de tip Seria A este acela de a fi plătiţi la început. Acel prim milion valorează mult mai mult decât cele care urmează. Dacă fondatorii ar putea vinde puţin stoc la început, ar fi mai fericiţi să primească fondurile investitorilor şi să parieze restul pe un final mai grandios.

Deci de ce să nu lăsăm fondatorii să aibă acel prim milion, sau eventual jumătate de milion? Investitorii ar primi acelaşi număr de acţiuni pentru banii investiţi. Şi ce dacă o parte din bani se vor duce direct la fondatori în loc de a se duce la companie?

Anumiţi investitori vor spune că acest lucru este de negândit-- că ei vor ca toţi banii lor să fie puşi la treabă pentru a creşte compania. Dar de fapt, mărimea imensă a fondurilor curente de investiţii e dictată de structura fondurilor, ci nu de nevoile startupurilor. Mai des decât contrariul, aceste fonduri largi de investiţii muncesc prin distrugerea companiei, decât prin creşterea ei.

Investitorii angelici care au investit în startupul nostru au permis fondatorilor să vândă direct o parte din acţiuni către ei, şi a fost o tranzacţie bună pentru toată lumea. Investitorii angelici au obţinut profituri imense din acea investiţie, deci sunt fericiţi. Şi pentru noi, fondatorii, a eliminat înfricoşătorul tot-sau-nimic al unui startup, care, în forma sa primordială, e mai mult o distracţie decât un motivator.

Dacă investitorii sunt înfricoşaţi de ideea de a permite fondatorilor să încaseze o parte din bani, aş dori să spun un lucru şi mai înfricoşător: concuraţi acum într-o competiţie directă cu Google.

Mulţumesc lui Trevor Blackwell, Sarah Harlin, Jessica Livingston, şi lui Robert Morris pentru citirea versiunilor preeliminare ale acestui eseu.

Dacă v-a plăcut articolul, s-ar putea să vă placă de asemenea Hackers & Painters.